Copilăria scriitorilor. Norman Manea: Taică-meu m-a legat de piciorul mesei. Nu bănuia că voi fi legat de masă în alt fel decât a plănuit el
Norman Manea: „Copilăria scriitorului nu se termină nici la 13, nici la 15, nici la 18 ani. Brâncuși zicea undeva că artistul care nu mai e copil e mort. Eu, cum vedeți, nu sunt chiar mort, sunt în drum spre veșnicie sau ce-o fi acolo. (...) Sunt acum la fel de copilăros ca toți scriitorii și artiștii. Și, uneori, excesiva mea seriozitate este de tipul seriozității copiilor. Ei sunt foarte serioși, după cum știți: când fac o chestie sunt cu totul implicați în ceea ce fac”.
Vârsta pantalonilor scurți înseamnă, pentru cei mai mulți dintre noi, un paradis de care ne amintim cu drag. Pentru Norman Manea, anii dintâi sunt marcați de o tragedie.
Norman Manea: „Copilul care am fost înaintea copilului care sunt a trecut printr-o traumă, la 5 ani. Am avut până-n momentul acela o copilărie foarte fericită, foarte alintat de întreaga familie, părinți, bunici... Și, dintr-o dată, firește, într-un mod absurd, inexplicabil - mai inexplicabil pentru un copil decât era pentru cei maturi - am fost aruncat într-un vagon de vite, împreună cu alți nenorociți, similari sau nu. Vagonul a tot mers, captivii aceia făceau de toate, până când s-a ajuns la Atachi, la granița de pe Nistru, unde s-au deschis ușile vagonului și au început urletele, bătăile, jaful soldaților”.
A supraviețui în plină opresiune nazistă a însemnat să te adaptezi celor mai bizare situații.
Norman Manea: „Au început, și pentru că suntem în universul românesc, la mijloc de bun și rău, negocierile, corupția, bacșișurile și problema era de a închiria o barcă, să te ducă pe celălalt mal al Nistrului, de unde trebuia să înceapă peregrinarea. (...) Împreună cu noi erau și bunicii, un unchi cu familia lui, o mătușă cu familia ei. Era toată secta, ca să-i zic așa, și maică-mea, care era foarte întreprinzătoare, în ciuda structurii ei mai curând nevrotice (...), a reușit să trateze cu soldații români, să găsească o modalitate, să fim transportați”.
Chiar și pe timp de război, ai parte de bunătatea celor din jur. Norman Manea evocă o figură luminoasă, care i-a marcat copilăria.
Norman Manea: „Zâna mea bună, Maria, care lucra la noi și pentru noi, preluată de mama mea de la tatăl ei, librarul, care a cules fetița asta, țărancă, orfană. Când noi am fost deportați - ea era și o femeie foarte frumoasă, foarte curtată, asortată - a mers cu noi la gară și s-a luptat cu soldații să intre și ea în vagon, să plece cu noi. A fost oprită, dar nu s-a lăsat, a venit la noi, în lagăr, după aceea. Cu niște valize, cu ciocolată, cu haine. Extraordinar caz de devotament”.
Drama copilului de 5 ani a lăsat cicatrici care dor și astăzi, la șapte decenii distanță.
Norman Manea: „Ce era principala caracteristică, dincolo de mizerie și de spaimă, era incertitudinea. Ți se putea întâmpla, de la un moment la altul, orice nenorocire. (...) Noi am trăit acolo cum am trăit, bunicii mei au murit foarte repede. Ne-am mai și mutat dintr-un loc în altul, au fost diverse întâmplări foarte neplăcute, dureroase... O să trec peste asta”.
Lucru greu de crezut, ororile războiului au lăsat loc și pentru bucurii.
Norman Manea: „Eu, la 5 ani, am fost deportat, firește, pentru că eram, ca și ceilalți, evreu. Dar eu, la 5 ani, nu eram nimic. Nici evreu, nici sârb, (...) eram un copil de 5 ani. În lagăr, cu toți ceilalți, am privit în jur și am început să simt și să înțeleg niște lucruri, am și avut o înavuțire lingvistică, pentru că în lagăr am învățat idiș de la bunici, am învățat ucraineana de la copiii din jur și am învățat rusa, pentru că am mers la școală. Când m-am întors în România aveam 9 ani, o vârstă foarte solemnă, din punctul de vedere al părinților mei (...), când am primit cadou de ziua mea - eram în Fălticeni -(...) un volum pe care nu l-am uitat nici acum, de basme de Ion Creangă. Dintr-o dată am intrat într-un univers magic, din punct de vedere lingvistic. Cred că de-acolo mi se trag toate necazurile literare”.
Repatrierea a venit în aprilie 1945. Odată cu ea...
Norman Manea: „Redescoperisem, după lagăr, mâncarea, școala, colegii, jocurile. Adică fantasticul banalității. Și eram foarte fericit. Am descoperit tot felul de mătuși (....) care-mi făceau toate plăcintele posibile”.
Viața reintrase în normal. Copilul de 9 ani revenise la vremurile bune de dinaintea deportării. Dar termeni de comparație nu prea avea: după trauma lagărului, din primii ani de viață n-au mai rezistat multe amintiri.
Norman Manea: „Paradisul e plicticos și e fără pregnanță. Trebuie să spun că din anii ăia foarte fericiți (...) nu-mi amintesc aproape nimic. Îmi amintesc doar ușa deschisă a librăriei bunicului meu, într-o zi foarte însorită, și mica gentuță de tablă colorată cu care eram trimis la grădiniță, unde se îndesau tot felul de tartine, sandwichuri, cum se spune acum. (....) Maică-mea era ultraîndrăgostită de mine, deci incapabilă să mă îngrijească, dar tot timpul nevrozată că ceva - nu știu ce - groaznic se va întâmpla”.
Ceva s-a întâmplat: preșcolarul a decis să plece de-acasă.
Norman Manea: „Din acel univers paradisiac am evadat. Am luat-o pe șoseaua care ducea de la Ițcani la Cernăuți, singur, tot înainte. Nimeni nu știa, eu am plecat. Asta se întâmpla în Ițcani, care e acum o suburbie a Sucevei. (...) Din paradisul ăla (...) am luat-o hai-hui, pe șosea. M-a descoperit un domn, un trecător, m-a întrebat ce-i cu mine, cum mă cheamă, al cui sunt și m-a dus înapoi la închisoare, în casa părintească, unde taică-miu, care era un om drept și sever - era și afectuos, dar se vedea mai rar - m-a legat de piciorul mesei, ca să mă învăț minte. El nu bănuia atunci că voi fi legat de masă în alt fel decât a plănuit el”.
Isprăvile preșcolarului au continuat, până aproape de adolescență, cu fapte memorabile.
Norman Manea: „Între 9 și 13 ani am trecut prin niște tentații și amăgiri ideologice (...).
Puștiul se juca, alerga după fete, dar eram un băiat mai răsărit și aveam și obsesii dincolo de cotidian. Prima mea capcană a fost că m-am îndreptat spre o organizație zionistă extremistă, de dreapta, care propunea nu numai întoarcerea în Țara Sfântă, dar ruptura definitivă cu simbolul evreului umil, plângăreț, pribeag și lamentându-se tot timpul. Creăm un evreu nou: agricultură, armată, bum-bum! (...) După aia am trecut de la obsesia Evreului nou la cea a Omului nou, mult mai largă, mai generoasă, fără deosebiri. Și proiectul utopic și copilăresc al fericirii universale, comunismul. Am devenit foarte comunist, vrăjit de basmul ăsta al marii înfrățiri. Drept să spun că eu basme n-am prea ascultat... Părinții nu mi-au spus povești”.
La 13 ani, a venit momentul maturizării. În teorie, cel puțin...
Norman Manea: „În tradiția iudaică, iar eu - "for better or for worse" - sunt născut dintr-o mamă evreică, deci sunt considerat evreu, este că, la 13 ani, băieții devin bărbați. Nu prea devin ei bărbați, ca să fim sinceri, și nici eu n-am devenit, la 13 ani.
La 13 ani, limita primă a bărbăției neîmplinite (...), pentru mine era deja sufocant, eu nu mai voiam să fiu evreu, nu voiam să-mi amintesc de nicio suferință și de povestea asta că noi am suferit de 2000 de ani și-o s-o tot ținem așa până la sfârșit. (...) Am cedat, totuși, din slăbiciune față de părinți, să mă pregătesc pentru acel act ritualic de a fi primit printre bărbații tribului. Asta presupunea o pregătire. Pregătirea consta în a învăța ebraica și a învăța ritualul respectiv. Am avut parte de un profesor extraodinar de ebraică, la Suceava, care m-a învățat mai mult gramatică și vocabular, decât rugăciuni. Paradoxal cum pare, mi-au rămas niște lucruri, de la 13 ani. N-am mai pus mâna, de-atunci, pe nicio carte”.
Relația cu părinții a fost complicată. Devotamentul mamei nu și-a găsit o răsplată pe măsură.
Norman Manea: „Ea a avut doi bărbați la care a ținut: tatăl ei și fiul ei. Sigur, ținea și la soț, era fidelă, dar soțul era cumva subînțeles. Tatăl și fiul erau obsesia majoră. Pentru tatăl ei, în Transnistria, a făcut lucruri de negândit, ca să-l salveze, ca să-l protejeze. N-a reușit. Și pentru fiul ar fi făcut lucruri de negândit, dar el a luat-o pe câmp și, din momentul în care am devenit scriitor, stranietatea mea în familie s-a accentuat. "Ăsta e altfel!".
A fost un amestec de afecțiune foarte profundă și, aș zice, oprimantă și de rebeliune. Ei mă adorau și asta am aflat și de la alții, nu numai de la ei. Taică-miu era sever și tactiturn, dar el visa, pentru mine, după 89, că voi ajunge la Geneva, nu știu ce ambasador ONU, asta a fost în mintea lui suprema chestie! A fost o relație complicată, cum se întâmplă, probabi, în familiile... mai toate”.
Dincolo de complicațiile obișnuite de familie, Norman Manea păstrează în suflet o mare tristețe.
Norman Manea: „Am rămas cu o mare vină față de ei, pentru că ei au vrut să plece din România. Eu nu am vrut. Pentru că copilul adorat nu a vrut, nu s-a plecat. Până la urmă, eu am plecat, ei au rămas. Iar în momentul în care am plecat spre America, ei au înțeles că nu mă întorc. Și, foarte curând după aceea, ei au murit.
Mă simt vinovat față de ei, nu numai fiindcă i-am părăsit, dar nu aveam soluție, ci fiindcă nu am fost la moartea lor. Mama mea a murit în România și e înmormântată la Suceava, tatăl meu a murit în Israel și e înmormântat la Ierusalim. Ultimele lor clipe au fost de singurătate absolută.”
Chiar dacă se declară un copil irecuperabil, scriitorul de astăzi duce dorul unei senzații de demult.
Norman Manea: „Cred că-mi lipsește ceea ce ne lipsește tuturor din copilărie: o anumită lumină (...) a inocenței și a unei enorme așteptări”.
Urmăriți interviul acordat de Norman Manea emisiunii „Digicult” în materialul video de mai jos:
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
