Anxietatea de separare la copii

FOTO: Gulliver/ Getty Images

Dacă părintele înţelege emoţiile prin care trece copilul şi are câteva strategii de a face faţă situaţiei, atât copilul cât şi părintele vor trece mai uşor peste aceste dificultăţi.

Cum se dezvoltă anxietatea de separare

Sugarii se adaptează destul de bine la alţi îngrijitori decât părinţii. Cel mai probabil, părintele simte mai multă anxietate la separarea de copil decât simte acesta. Atâta timp cât nevoile lor sunt satisfăcute, majoritatea sugarilor mai mici de șase luni se adaptează uşor la prezenţa altor persoane.

Undeva între patru şi șapte luni, bebeluşii dezvoltă un simț al obiectului permanent şi încep să înveţe că obiectele şi persoanele există chiar dacă ei nu le văd. Acesta este momentul în care copilul începe să joace jocul de-a scăpatul obiectelor, scapă obiectul din scaunul înalt şi aşteaptă ca părintele să îl înapoieze (o dată reprimit, îl scapă din nou).

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu părintele. Sugarii realizează că există doar mama şi tata, iar când nu îi vede, înseamnă că sunt plecaţi. La această vârstă nu înţeleg conceptul de timp, aşa că nu ştiu când se va întoarce părintele. Indiferent dacă părintele este în bucătărie, în altă cameră sau la serviciu, este acelaşi lucru pentru copil. Părintele a dispărut şi copilul face orice poate pentru a preveni ca acest lucru să se mai întâmple.

Între opt luni şi un an, copiii devin din ce în ce mai independenţi, dar îşi doresc şi mai puţin să fie separaţi de părinte. Acum apare anxietatea de separare, şi copilul poate deveni agitat şi supărat când părintele încearcă să plece.

Indiferent dacă părintele pleacă în camera alăturată pentru câteva secunde, sau lasă copilul cu bona pe perioada serii, sau îl lasă la creşă, reacţia va fi aceeaşi: copilul plânge, se agaţă de părinte şi nu acordă atenţie încercărilor celorlalţi de a-l linişti.

Durata anxietăţii de separare poate varia larg de la copil la copil. Unii copiii pot trece prin această perioada mai târziu, între 18 luni şi doi ani şi jumătate. Există şi copiii care nu trec prin ea. Iar pentru unii copii, unele evenimente de viaţă stresante pot declanşa sentimente de anxietate când sunt separaţi de părinţi: o situaţie nouă la creşă sau o bonă nouă, apariţia unui frate mai mic, mutarea familiei într-un loc nou sau o situaţie tensionată în familie.

Cât durează anxietatea de separare?

Variază în funcţie de copil şi de felul în care răspund părinţii.

În unele cazuri, în funcţie de temperamentul copilului, anxietatea de separare poate să dureze din mică copilărie până în şcoala elementară. În cazurile în care anxietatea de separare interferează cu activităţile normale ale copilului mai mare, poate indica o tulburare de anxietate mai serioasă. Dacă anxietatea de separare apare din senin la un copil mai mare, poate indica un alt tip de problemă cum ar fi agresarea la şcoală sau abuzul.

Anxietatea de separare este diferită de sentimental pe care unii copii mai mari îl au când nu doresc ca părinţii lor să plece. În aceste cazuri, tulburarea poate fi depăşită dacă copilului i se distrage atenţia şi nu reapare până la întoarcerea părintelui, când copilul îşi aminteşte că acesta a fost plecat.

Copiii înţeleg ce efect are acest comportament asupra părinţilor. Dacă părintele se întoarce în cameră de fiecare dată când copilul plânge şi stă mai mult sau îşi anulează planurile, copilul va continua să folosească această tactică pentru a evita separaţia.

Ce simte părintele?

În timpul acestui stadiu, părintele poate avea emoţii diferite. Poate fi mulţumit să simtă că în sfârşit copilul este la fel de ataşat de el, aşa cum acesta este ataşat de copil. Unii se pot simţi vinovaţi pentru că petrec timp fără copil, lăsându-l pe acesta cu bona. Sau se poate simţi copleşit de cât de multă nevoie de atenţie are copilul din partea părintelui.

E bine că părintele să-şi amintească că dorinţa copilului de a nu fi părăsit este un semn bun că s-a dezvoltat un ataşament sănătos între cei doi. La un moment dat copilul va fi capabil să-şi reamintască că părintele se întoarce întotdeauna când pleacă, şi că are cine să-i ofere căldură în acest interval. Aceste plecări ale părintelui îi oferă şi copilului şansa de a dezvolta tehnici de a face faţă unor situaţii noi şi puţina independenţă.

Cum să spună “la revedere ” fără lacrimi?

Aceste strategii îi pot ajută atât pe părinţi cât şi pe copii să treacă mai uşor prin această perioada:

Planificarea este totul. Se recomandă să nu fie lăsat copilul la creşă sau în grija unei persoane necunoscute când are vârstă între 8 luni şi 1 an, atunci când apare cel mai probabil anxietatea de separare. De asemeni e bine ca părintele să nu plece când copilul este obosit, flămând sau neliniştit. Dacă este posibil, să se programeze despărţirile după somn şi masă.

Exersarea. E bine ca părintele să-l obişnuiască pe copil treptat să fie departe unul de altul şi să-i prezinte persoana şi locurile noi. Dacă se planifică lăsarea copilului cu o rudă sau cu o bonă nouă, este bine ca persoana să fie invitată în familie din timp pentru a petrece timp cu copilul în timp ce părintele este acasă. În cazul în care copilul va merge la creşă e bine ca părintele şi copilul să viziteze împreună locul respectiv înainte de începerea programului.

Calm şi stabilitate. Crearea unui ritual de plecare în timpul căruia părintele spune lucruri plăcute, drăgăstoase şi un „la revedere”. Părintele trebuie să fie calm şi să arate încredere în copil. Să-l reasigure că se va întoarce şi să-i explice cât timp va trece până se va întoarce folosind concepte pe care copilul le înţelege (cum ar fi după prânz), deoarece copilul încă nu înţelege noţiunea de timp. Să-i acorde copilului toată atenţia când îi spune la revedere, şi să plece imediat după această; dacă părintele se va întoarce din drum nu va face altceva decât să înrăutăţească lucrurile.

Îndeplinirea promisiunilor. Este important ca părintele să se întoarcă atunci când a promis. Acest lucru este foarte important – îl va ajută pe copil să dezvolte încredere că va rezistă până la întoarcerea părintelui.

Deşi este greu pentru părinte să plece de lângă un copil care plânge şi ţipă după el, este important să aibă încredere că persoana care rămâne cu copilul se va descurcă. Poate fi folositoare stabilirea unei ore la care părintele să sune şi să verifice dacă totul este în regulă cu copilul, poate la 15-20 de minute după ce a plecat. În acest interval, majoritatea copiilor se liniştesc şi îşi găsesc o ocupaţie. E bine că părintele să nu cedeze şi să nu sune mai devreme.

Persoană care rămâne cu un copil care are anxietate de separare, să încerce să îi distragă atenţia cu o activitate sau cu o jucărie, un cântec, un joc sau altceva amuzant. Uneori sunt necesare mai multe încercări până la găsirea unei activităţi potrivite, care să capteze atenţia copilului.De asemeni, este important să nu pomenească de mama sau tată în faţă copilului, dar să răspundă întrebărilor copilului despre părinţi în mod direct şi simplu. Bona poate spune: “Mami şi tati se vor întoarce imediat ce termină cină. Hai să ne jucăm cu jucăria asta!”.

Este important de reţinut că părintele nu ar trebui să evite manifestările de anxietate de separare, strecurându-se afară din casă când copilul nu se uită. Această reacţie poate fi tentantă, dar psihologii sunt de acord că ea ar putea determina şi mai multă anxietate din partea copilului. Cel mai potrivit este ca părintele să-şi ia la revedere de la copil chiar dacă acesta din urmă plânge. Plânsul va trece în câteva minute. Prin stabilirea unui model de despărţire voioasă şi revedere fericită, se poate construi încrederea copilului în părinte şi în relaţia dintre ei.

Această fază va trece. Dacă copilul a fost îngrijit doar de părinte, este din fire mai timid sau are alte motive de stres, situaţia poate fi mai rea decât la alţi copii.

Este bine ca părintele să aibă încredere în instinctele sale. Dacă copilul refuză să meargă la o anumită bonă sau creşă sau arată semne de tensiune, cum ar fi probleme cu somnul sau pierderea apetitului, atunci ar putea fi o problemă cu persoana care îngrijeşte copilul.

Dacă anxietatea de separare intensă persistă până în perioada preşcolară, primară sau mai târziu, şi interferează cu activităţile zilnice, se recomandă un consult medical de specialitate. Pot fi semne ale unei afecţiuni mai rare , dar mai serioase, numită tulburarea anxietăţii de separare.

Copiii cu tulburarea anxietăţii de separare se tem că se vor pierde de membrii familiei sau sunt deseori convinşi că ceva rău se va întâmplă.

Se recomandă consult medical de specialitate dacă apar unul dintre următoarele semne:

- simptome de panică (cum ar fi greţuri, vărsături sau respiraţie rapidă) sau atacuri de panică înainte de plecarea părintelui

- coşmaruri legate de separare

- teama de a dormi singur

- îngrijorări excesive legate de a fi pierdut sau răpit sau să plece fără părinţi

Pentru majoritatea copiilor teama de a fi separaţi de părinţi trece fără a fi necesară intervenţia medicală. Este o situație temporară.