Insula Gozo, un petec de pământ încremenit în timp
Deşi este un petec de pământ în inima Mării Mediterane, istoria insulei Gozo este una foarte veche şi tumultoasă. A fost locuită încă din epoca bronzului de fenicieni, primii mari navigatori ai istoriei. Acum, pe cei 67 de kilometri pătraţi pe care îi are insula întâlnim influenţele unor culturi ca cea arabă, normandă, ioanită sau britanică.
Pe un teritoriu care are cât o treime din Bucureşti se concentrează o istorie de 7.000 de ani.
Eliza Cojocaru, agent de turism: Aici se afla cele mai vechi temple, megalitice, cunoscute ca fiind mai vechi decât piramidele.
Chiar dacă pare că trăiesc într-un colţ de rai, viaţa gozitanilor nu a fost nicicând simplă. Toate mariile imperii şi-au dorit să fie stăpânii acestui loc.
În 1551, 10.000 de otomani conduşi de Sinan Paşa atacau insula Gozo şi asediau Citadella. După câteva zile, întreaga populaţie s-a predat, aproape 5000 de oameni au fost duşi în sclavie la Tripoli, în Libia. Insula a rămas astfel fără locuitorii ei. A fost repopulată între 1556 şi 1580 sub conducera cavalerilor de Malta.
După Marele Asediu au urmat şi alte vremuri grele. De atunci, gozitanii au învăţat să fie mai uniţi.
Rita Farrugia, ghis: După Al Doilea Război Mondial noi am suferit mult. Educaţia era slabă, nivelul de trai scăzut, iar soţii noştri au fost nevoiţi să migreze în Australia, Canada şi America. Soţiile lor au fost nevoite să rămână singure pe insula Gozo, soţii veneau din când în când. Știam când plecau, dar niciodată nu ştiam când se întorc. Pentru că era foarte greu să comunicăm. O scrisoare ajungea după o lună, dacă ajungea. Aşa că soţiile şi părinţii au început să lase cheile de la casă, în aşa fel încât cei care doreau să se întoarcă să aibă cheile şi să poată intra în casă. Este o tradiţie şi acum să nu încuiem uşile, să tragem draperiile pentru a intra aer curat. Nu încuiem nici maşinile atunci când parcăm în faţa casei.
Nu există locuitor al insulei Gozo care să nu îţi vorbească despre familie. Şi nu există ceva mai important pentru ei decât mersul la biserică şi mesele de duminică.
Rita Farrugia: Îmi place felul în care trăim, avem familiile în jurul nostru, facem întâlniri de familie care ne dau credinţă şi curajul să mergem înainte. Suntem peste 100 când ne adunăm, luna aceasta va fi nunta unuia dintre nepoţi şi cred că vă puteţi imagina că nu mai încăpem toţi în fotografia de familie
Pentru că familia rămâne unită la bine şi la greu, în Gozo nu există niciun cămin de bătrâni. Bunicii rămân întotdeauna în grija familiei. Maria Grec are 78 de ani şi lucrează şi astăzi dantelărie, după o metodă învăţată de la generaţiile trecute.
Maria Grec, localnică: La 5 ani am început să lucrez dantelă, mama mea m-a învăţat.
Dana Gon, reporter Digi24: Şi fetele dumneavoastră ştiu să lucreze?
Maria Grec: Da, ştiu şi fetele mele.
Maria, ca şi restul populaţiei, spune că este gozitană. Chiar dacă insula Gozo este parte din Malta, locuitorii ei se mândresc cu propria lor cultură, au o administraţie diferită şi păstrează tradiţii vechi de sute de ani.
Josephine Spiteri, localnică: Acesta este lucrul cel mai important, că atunci când ieşim... La alte popoare majoritatea oamenilor nici nu ştiu cine le sunt vecinii, la noi, oricine e binevenit, toată lumea e fericită. Cred că este cel mai frumos lucru pe care îl avem în Gozo.
Micile îndeletniciri de artizanat i-au ajutat pe locuitori să supravieţuiască pe un teritoriu cu privelişti superbe, dar lipsit de resurse naturale. Josephine poartă costumul tradiţional denumit Ghonella, veşminte specifice doar insulelor malteze, care nu se aseamănă cu niciun alt port tradiţional.
Josephine Spiteri: Nu este o rochie de văduvă, chiar dacă sunt îmbrăcată în negru, femeile căsătorite purtau această rochie pentru a merge la biserică, la o sărbătoare, acesta era portul lor elegant. Atât săracii cât şi nobilii avea Ghonella, care se făcea din os de balenă acoperit cu bumbac sau mătase, depinde cât de bogat erai. Nobilii aveau mai multă dantelă ca îşi arate statutul social, iar cei săraci aveau unul obişnuit ca acesta, dar din bumbac. Costumul ăsta înseamnă modestie, după căsătorie nu trebuie să ieşi în evidenţă.
Gozitanii, oameni cu o credinţă nestrămutată, îşi împodobesc casele cu mici sculpuri religioase, statuete sau icoane.
Josephine Spiteri: Cred că asta e ceva apropiat de sufletul nostru: Fecioara Maria, Sfântul Iosif, chiar şi casele poartă nume de sfinţi. De exemplu casa mea se numeşte Sfântul Iosif, pentru că eu şi soţul meu suntem Joseph şi Josephine.
Nu lăsaţi dimensiunea unui teritoriu să vă păcălească. Micul petec de pământ are regulile lui, încremenite în timp, dar care le dă gozitanilor propria identitate şi care le-a asigurat supravieţuirea în orice condiţii. Iar dincolo de frumuseţe, insula Gozo este un exemplu bun pentru ce înseamnă puterea unei comunităţi.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
