Exclusiv Doi români au pedalat 11.000 km, pe triciclete, traversând Australia: “Timpul parcă stă în loc și devii una cu universul”

Doi români au încheiat cu succes o expediție de traversare a Australiei, pe triciclete. Ei au pedalat 11.238 km, din cel mai nordic punct al continentului până în cel mai sudic. Folosind doar tricicletele lor înclinate pentru transport, ceea ce i-a permis cuplului să călătorească într-o poziție înclinată, călătoria a acoperit unele dintre cele mai dificile drumuri din lume. Aventura lor a durat un an și cinci luni, iar dovadă a faptului că, pentru ei, a fost mai degrabă frumos decât greu e că cei doi plănuiesc acum o expediție înconjurul lumii cu mijloace nemotorizate. Digi24.ro a stat de vorbă cu Radu Păltineanu, unul dintre cei doi tineri, care a povestit cum a decurs expediția pe continentul australian.

Radu Păltineanu (34 de ani) și Irina Repede (31 de ani) sunt un cuplu de români pasionați de călătorii, pe care pandemia de Coronavirus de la începutul anului 2020 i-a prins în Noua Zeelandă. Organizaseră pentru o agenție de turism din România o tură de drumeție în Noua Zeelandă, la sfârșitul căreia, deși clienții au plecat spre casele lor, cei doi au decis să mai rămână puțin prin zonă. Doar că peste lume a venit lockdown-ul impus de autorități, iar pentru Radu și Irina asta a însemnat nu neapărat un moment de criză, ci plănuirea unei noi aventuri: traversarea, de la Nord la Sud, a Noii Zeelande.

După 5 săptămâni de lockdown, ei au luat Insula de Nord a Noii Zeelande la pas, parcurgând peste 1.700 de kilometri în patru luni. Apoi s-au dotat cu biciclete și au mai făcut alți 1.500 de kilometri pe Coasta de Vest a Insulei de Sud a Noii Zeelande.

Părea să le placă aventura în doi. Și așa le-a venit ideea unei expediții și mai mari: traversarea Australiei.
Radu încheiase nu cu mulți ani în urmă o altă aventură incredibilă, de unul singur: traversarea Americilor, din Alaska în Țara de Foc, pe bicicletă. Expediția durase trei ani, iar la momentul întoarcerii în țară, el avea s-o cunoască pe Irina.

Planificarea expediției din Australia s-a făcut cu mare greutate. Din motive logistice și nu numai. Cei doi au decis să folosească două triciclete (trike), una dintre ele fiind dotată cu un panou solar. Care, poate nu știți, dar ea nu se găsește de cumpărat în magazine. Ci se construiește.

Cu piese comandate din toată lumea. Povestește Radu Păltineanu: “Nu există nici un ghid de conversie al unui trike în e-trike solar, nici o rețetă exactă. Singurii care se apropie de o soluție out of the box sunt canadienii de la Grin Technologies de la care am comandat kitul de conversie, dar apoi rămânea întrebarea cum conectează panourile solare la sistem? De ce controllere are nevoie? Ce baterie? Apoi stai și lipește fire și conectoare. Toate astea sub presiunea de a pleca în expediție, fiecare zi costând bani (stăteam la un hostel, iar Australia nu e deloc ieftină) și fără certitudinea că va și funcționa”.

Pregătirea expediției a durat între lunile iulie și octombrie ale anului 2021. Nu era deloc ușor să planifici o traversare a Australiei, de la Oceanul Pacific la Oceanul Indian, mai exact din cel mai nordic punct al continentului (de la Capul York) până la Torbay Head, cel mai sudic punct al Australiei de Vest. Mulți au încercat să le spună că-s nebuni. Sau că e imposibil.

Aventura lor a durat 17 luni și a însumat 11.238 de kilometri, din care peste 2.600 de kilometri de off-road prin zone deșertice, de junglă luxuriantă și de savană. Radu și Irina au început expediția în octombrie 2021 și au terminat-o săptămânile trecute. Mai exact, pe 18 februarie 2023, la ora locală 14:50, când a fost atins cel mai sudic punct al Australiei de Vest, Torbay Head, punctul terminus al veloexpediției.

Au pedalat, au mers și pe jos, dar și cu caiacul de-a lungul coastei de vest a Australiei. În locuri absolut miraculoase, pe care Radu Păltineanu le-a descris prietenilor săi, când dădea de internet, pe pagina sa de Facebook.

Într-o postare din 20 decembrie 2022, când au ajuns în zona Recifului Ningaloo, cu o barieră de corali unică în lume, care se întinde pe 260 km, Radu scria așa: “Lagune cu ape puțin adânci, dune de nisip impresionante și viață sălbatică cât curpinde, atât terestră cât și subacvatică. În ciuda durității sale, am observat și fotografiat aici mai multe specii ca oriunde altundeva. De la țestoase, pisici de mare și rechini de recif, la specii endemice de wallabies care se cuibăresc în stâncile canioanelor din apropiere, fiindcă, chiar dacă ești tentat să dai atenție doar recifului, interiorul peninsulei este cel puțin la fel de interesant și bogat în specii endemice. Ce să zic, am ajuns într-un punct în care ne simțim mai acasă în sălbăticie, alături de animale decât în acele puține oaze de așa zisă civilizație. Într-o seară, ne-am trezit cu o țestoasă gigant că-și depune ouăle în nisip, pe plaja unde campasem. Două ore ne-am uitat uimiți la tot procesul, la cât de migălos săpa groapa unde și-a depus oăle. Și uite așa te conectezi cu o complet altă realitate și nu poți să nu te minunezi de inteligența, reziliența și skill-urile altor specii. De cele mai multe ori, adormim serile înconjurați de toată această bogată viață sălbatică ca într-un basm. Suntem acasă, în natură, fără granițe antropice, fără bariere și protecții, fără prejudecăți. Suntem parte din ceva cu mult mai mare și mai frumos decât ne-am fi putut vreodată imagina”.

Aflat la capătul expediției australiene, Radu Păltineanu a povestit pentru Digi24.ro că viața sa de călător alături de Irina nu se va opri aici. După o pauză de relaxare în țara de la antipozi, ei vor merge în Tasmania. Apoi, la vară, vor să se reîntoarcă în România, de unde vor pregăti următoarea lor mare expediție. Citiți despre asta în interviul de mai jos:

Radu Păltineanu: Ne gândim la o circumnavigație a Terrei prin mijloace nemotorizate, bicicletă pe uscat și caiac/velier pe mare.

Reporter: Am văzut recent o imagine cu o hartă a Europei suprapusă peste cea a Australiei și, practic, ar mai fi loc de câteva țări pentru o suprapunere completă. Cu toate acestea, sunt doar 26 de milioane de locuitori în Australia. Prin urmare, e un loc, în cea mai mare parte a lui, pustiu. Din perspectiva civilizației. Cum ai descrie tu acum, la capătul celor peste 11.000 km, Australia?

Radu Păltineanu: Australia este cel mai mic continent al Terrei și al doilea cel mai puțin populat, după Antarctica, iar majoritatea celor 26 de milioane de locuitori sunt concentrați pe coasta de est. Deci, este o țară de dimensiuni continentale care găzduiește printre ultimele sălbăticii ale planetei. Și să nu uităm că găzduiește și cea mai veche cultură de pe Terra, cea a popoarelor aborigene. Feelingul cu care m-au lăsat acești 11.000 de kilometri parcurși este unul de pământ ancestral. Acolo, în centrul Australiei, e o liniște incredibilă. Ești tu cu universul sub bolta înstelată. E magic! Dacă survolezi Australia, ai zice că e toată la fel: un ținut arid, lipsit de viață și plictisitor. Monoton. Dar pedalând mii de kilometri, aproape de sol, zi de zi, expus elementelor, realizezi că acest tărâm este unul care funcționează după reguli complet diferite, pe care albii și cei mai nou veniți aici nici ei nu le înțeleg pe deplin. Aborigenii sunt cei mai conectați cu acest pământ și îi înțeleg mecanismele. În Australia, timpul parcă stă în loc și devii una cu universul.

O să vorbim imediat despre magia și liniștea Australiei. Dar, spre deosebire de aventura ta solitară din America, acum ai avut un partener de expediție, pe Irina. Nu te intreb dacă în astea 17 luni v-ati certat adesea sau rar și nici dacă ati facut echipă bună. Este evident că ati trecut împreună printr-o expediție de 11.000 km și ați dus-o la capăt. Te întreb altfel: în următoarea expediție vei merge singur sau cu Irina?

R.P.:Cu Irina, clar! Deja ne gândim împreună la o circumnavigație a Terrei prin mijloace nemotorizate: bicicletă pe uscat și caiac/velier pe mare. Dar să știi că, uneori, avem mari dispute... Totul se negociază la noi și eu sunt ăla care trage spre chestii super-nebune, iar Irina este cea care vine cu soluții logistice. Eu aveam deja în raniță aventura din Americi, dar, pentru Irina, Australia a însemnat prima mare aventură. Sigur, făcusem Noua Zeelandă împreună, dar nu comparăm. În Australia am avut mii de kilometri de deșert cu temperaturi ce sar de 45 de grade Celsius, vânt din față, distanțe uluitoare și o lipsă totală de infrastructură. În Noua Zeelandă totul e documentat. E safe, frumos, turistic. Dar revenind la echipă, soluția pe care Irina a găsit-o la Australia a fost construirea unui e-trike solar. Nu dorea să parcurgă distanța pe o bicicletă simplă. A vrut să aibă parte de asistență și așa am ajuns la ideea de a realiza traseul pe trike-uri recumbente: eu pe unul simplu, Irina pe un e-trike solar. Deci, ca în orice echipă, negociem, decidem și ne adaptăm. Dar îmi place în doi, ce să zic. Mai realizez câte o mică expediție de unul singur, când vreau să explorez un canion sau să urc un vârf. Dar atunci mi se face dor de Irina. Ne-am sudat sau ne-a sudat aventura împreună.

Spuneai înainte de aventura din Australia că te gândești să traversezi Groenlanda pe schiuri. Iar undeva pe finalul expediței australiene spuneai că va gândiți la o aventură cu caiacul în zona Tasmania. Din ce îmi spui acum, înțeleg că următoarea voastră aventura e chiar mai mare. Ce înseamnă mai exact circumnavigația Terrei?

R.P: Așa este! Toate acestea sunt aventuri sau expediții pe care le vom face, dar uite, că menționezi acum de Groenlanda, traversarea ghețarului de acolo va fi parte din acea circumnavigație de care îți ziceam. Sigur, fiind o circumnavigație, ne alegem un punct de start în care trebuie să revenim, dar ne este clar că vrem să o luăm cât mai aproape de Arctic și să traversăm ultimele zone cu adevărat sălbatice ale Terrei: Groenlanda, Canada, Alaska, Siberia și înapoi în Europa, dacă de acolo vom începe.
Acum, pe termen scurt, vrem să traversăm Coasta de Vest a Tasmaniei la pas și să facem ceva kayaking pe coasta de est a insulei. Toate aceste mici aventuri ne pregătesc, iar în următorii 2-3 ani până vom demara acel proiect trebuie să mai acumulăm niște skill-uri în sailing și sea kayaking. Expediția care ne va duce în jurul lumii vrem să fie una complexă și care să implice secțiuni parcurse în caiac între insule și pe mare, iar pe secțiunile de mare deschisă, fie rowing boat sau velier. Secțiunile polare vor fi pe schiuri. Iar restul pe bicicletă. Cât din acest pământ mai este cu adevărat sălbatic? Unde pot simți încă acel spirit explorator fără să fiu blazat de șosele și alte construcții? Sunt întrebări care vor defini o viitoare rută pe care o vom parcurge creativ, sper eu.

Să ne întoarcem la traversarea Australiei. Care a fost cea mai bună masă pe care îți amintești că ați avut-o în ultimul an și jumătate?

R.P.:La familia de români care ne-a găzduit în Perth: sărmăluțele cu mămăliguță. Sincer! Australia stă prost la acest capitol, al hranei. Foarte prost. Noroc cu comunitățile de imigranți și asta doar în marile orașe că mâncarea autohtonă se rezumă la fish&chips. Odată cu colonizarea europeană s-a dat deoparte orice fel de fruct și legumă autohtonă/endemică pe care aborigenii fie o cultivau, fie o culegeau în sezonul potrivit. Așa s-a ajuns la lipsa totală a unei bucătării autohtone australiene. Dar sper că se va reveni. Culturile aborigene își recapătă, cum este și firesc, din ce în ce mai mult loc în societatea modernă australiană. În pofida imensei traume care dăinuie prin alcoolism, violență, etc în cele mai multe comunități aborigene.

Bănuiesc că nu există supermarket în deșertul Australiei. Ce mâncați de obicei?

R.P. :Nu, dar există la fiecare câteva sute de kilometri distanță câte un Roadhouse unde, la un preț exorbitant de mare, poți mânca un burger. Nu ne bazam pe asta, ci era mai mult un răsfăț. Aveam la noi conserve, paste și orez cât sa ne ajungă pe două - trei săptămâni și căram în permanență 30 de litri de apă la noi. Prin iulie-august, în deșertul central, făceam focul și pentru câteva zile, după ultimul punct de realimentare, puteam găti legume și tocănițe la foc. Când rămâneam fără alimente proaspete reveneam la conserve și paste/orez.

Ați făcut foamea? Ați vanat? Ați pescuit?

O singură dată am făcut foamea, pe o insulă izolată din Noua Zeelandă, unde nu ne-am aprovizionat suficient pentru cele 8 zile pe care aveam să le petrecem acolo. Am prăjit scoici paua, care se găsesc pe stânci și sunt de fapt o delicatesă, iar la un moment dat, în cei 100 de kilometri parcurși pe insulă, am dat de o cabană vânătorească unde am găsit niscaiva făină și ne-am făcut pite. În Australia ne-am asigurat că avem mereu suficientă hrană. În ce privește apa, calculasem la un moment dat că din cele 10 mașini 4x4 care ne depășeau zilnic în deșertul Tanami, 5 tot se opreau să ne ofere. Era mind blowing pentru acei puțini șoferi de 4x4 să ne vadă pe 2 triciclete la mii de kilometri depărtare de Civilizație. Unii dintre ei se pregăteau ani buni sa ajungă acolo cu 4x4 și, hop, ăștia doi sunt pe triciclete acolo…

Prin urmare, pentru cei câtiva oameni pe care i-ați întâlnit în drumul vostru ați fost un fel de ciudați, ca să nu zic altfel. Ati primit ajutor?

R.P.: Așa este, eram niște ciudați. Dar am primit ajutor. Foarte mult chiar. De regulă, oamenii care umblă prin pustiu nu prea pot fi oameni răi. Rezonează cu tine. Ești acolo, trebuie să-ți ajuți aproapele. Chiar în prima parte a expediției, suportul pe care sunt instalate panourile solare ale Irinei a cedat și la prima benzinărie am dat de doi băieți care imediat ne-au făcut din te-miri-ce o proteză în jurul punctului care a cedat și ne-am continuat drumul.
Australienii care trăiesc în zone izolate sunt foarte descurcăreți. Îți fac din nimic ceva care merge. Și sunt săritori. Asta probabil și pentru că resursele sunt atât de limitate. Nu mai zic apoi de cei mulți care s-au oferit să ne dea apă, alții cazare prin orășelele puține prin care am trecut…
A fost la un moment dat o doamnă care ne-a făcut nebuni. A zis că ne punem viețile în pericol și că nu știm ce facem. Și ne-a dat apă doar ca să nu ne vadă la știri. Mai sunt și dintr-ăștia… Dar, în general, atragi oameni faini atunci când ești pe bicicletă sau, în cazul nostru, pe trike-uri.
Aborigenii ne primeau foarte bine. Nu păream aroganți ca cei din Sydney sau alte zone “albe” ale Australiei care se prezintă în mașini 4x4 de zeci de mii de dolari. Eram mai ca ei, acolo, afară, descoperiți, una cu natura. Nu poți inspira aroganță când ești pe bicicletă. Ci inspiri o dorință de conexiune puternică, umilitate, curiozitate. Ești vulnerabil și zic asta într-un sens bun. Iar popoarele indigene simt asta.

Ai vorbit de românii care v-au oferit sărmaluțe. Spune-ne dacă ati fost căutați în traseul vostru și de alti români stabiliți acolo.

R.P.:Pe cea mai mare parte a traseului nostru, care a traversat zone deșertice și foarte puțin populate, nu am întâlnit niciun român. Apoi, în Perth, nu am mai făcut față. Foarte mulți români faini ne-au chemat și omenit. Trebuie să menționez că nașa mea, Georgiana Antoce, care este medic psihiatru în Brisbane, a fost cea care mi-a deschis orizontul călătoriei și prima mea călătorie, la majorat, a fost aici. Deci, mă leagă multe de această țară, iar românii pe care îi știu și pe care i-am întâlnit aici sunt oameni extraordinari. Georgiana îmi este mentor și este una dintre cele mai apropiate persoane din viața mea. În Noua Zeelandă, foarte mulți români ne-au scris și ne-au găzduit, iar acum că ne pregătim să plecăm spre Melbourne, avem și acolo câteva invitații.

Ați dormit sute de nopți la cort. Descrie-mi cea mai frumoasă noapte sub cerul liber.

R.P.: Cea mai frumoasă a fost cu siguranță undeva în centrul Australiei. Nu auzi, efectiv, nici un zgomot. E o liniște totală. Te cuprinde cerul, universul și acolo am realizat pentru prima oară, din străfundul ființei mele, că fac parte din ceva cu mult mai mare decât ne constrânge societatea și cultura în care creștem să credem. Suntem parte a unui tot unitar și aborigenii știu asta de zeci de mii de ani. Noaptea nici nu mai puneam copertina deasupra cortului. Adormeam direct sub cerul înstelat, atât de înstelat! Era ca și cum ni se deschidea o altă lume. O lume a eternului, a imensității acestui ținut, a universului. Iar liniștea aia nu poate fi pusă în cuvinte. Aia e eternitatea! Mi se face pielea de găină când mă conectez cu acele clipe. Seară de seară adormeam cu sunetele naturii aidoma unor copii cărora li se spune o poveste. Marsupialele sunt animale nocturne în marea lor parte. Noaptea prinde viață Australia, ziua e toropeală.

Ai simțit vreodată că până aici v-a fost? Adică teama aia maximă?

R.P.: Nu neapărat. Mai rău ne-a făcut oboseala adunată de la zeci și sute de zile de pedalat pe temperaturi care sar de 40 de grade, cu vânt din față. Soarele este necruțător aici. Măcar Irina avea copertină. Eu nici măcar atât. Am avut și întâlniri cu șerpi veninoși și chiar cu plante periculoase cum e Gympie, urzica uriașă australiană ale carei înțepături le-am simțit vreme de 8 luni de zile. Singurul moment cu adevărat tensionat a fost atunci când ne-a prins o furtună cu trăznete în desert. La 50 de km sud de localitatea Carnarvon, pe coasta de vest, după luni de zile fără o picătură de ploaie a venit dintr-o dată potopul pe noi și Irina era să fie trăznită. Dar măcar în Australia, spre deosebire de America Latină, unde am fost jefuit cu cuțitul și cu arma, aici nu am avut decât o tentativă timidă de jaf într-un camping din partea unor puști. Apropos de animale. Aud toate acele clișee cu păienjeni, șerpi australieni, cum că totul te omoară aici. Da, exista specii periculoase de care nu vrei sa te apropii, dar nu, nu e chiar atât de periculos și ciudat cum se aude. Noi ne-am obișnuit să le respectam și să conviețuim cu ele. Inclusiv cu șerpii. Și asta fiindcă le înțelegem rostul și le apreciem locul acolo în ecosistemul din care facem și noi parte și nu peste care ne credem stăpâni.

Ți-au dat vreodată lacrimile în expediția asta? Când? Cum?

R.P.: Da! Atunci când am realizat pe deplin în ce paradis trăiau aborigenii înainte de sosirea europenilor aici, înainte să-i extermine și să le dea valorile peste cap. Atunci când am realizat în ce comuniune puternică cu natura și universul se aflau. Iar acest pământ are o energie incredibilă. Toate pietroglifele peste care dădeam pe insule sălbatice, desene murale și rupestre atestă vechimea și conexiunea spirituală a acestora cu acest pământ ancestral. E wow, e mind blowing! Într-o lume guvernată de stereotipuri, de superficial și de aparențe să realizezi că oamenii ăștia trăiau la un astfel de nivel de profunzime și sinceritate. Mi-au dat lacrimile, da!

Ați petrecut două sărbători de Crăciun și doua revelioane în aventura voastră. V-ați întâlnit cu Moșul?

R.P: Am cam sărit peste orice fel de sărbătoare. Ne-am rupt aproape complet de datini, sincer. Ce ne mai lega de aceste sărbători erau acele telefoane și gânduri schimbate cu familiile. Din câte îmi aduc aminte, ultimul ajun de Crăciun l-am făcut într-o benzinărie cu un burger și o pizza așteptând toată ziua să se facă seara și să dispară muștele ca să mai putem face ceva kilometri. Apropos, muștele australiene (Musca vetustissima) sunt feroce. Ne trezeam cu câte 100 pe noi și vor să între în nas, în ochi, în gura, în orice orificiu. E oribil. Nu ai unde scăpa de ele. Uneori nu puteam găti la prânz din cauza lor…

Ați avut acces în astea 17 luni la tehnologie? Întreb și din perspectiva de safety, mijloace de comunicare în caz de urgență.

R.P.: Da, am avut mereu. Acolo unde nu avem semnal, folosim un Garmin inReach Explorer+ dotat cu un buton de SOS care alertează autoritățile și prin care putem trimite SMS-uri către orice telefon mobil.

Ce conținea trusa voastra medicală de urgență?

R.P.: Un bandaj special pentru mușcătura de șarpe, ceva plasturi, betadină, paracetamol, ceva saprosan și antibiotice. Cam asta, în mare.

Am lăsat la final capitolul finanțe. Cum reușește cineva să trăiască atâta timp în expediții? Ați avut sponsorizări sau ați si muncit pentru un salariu sau pentru o cazare ori o masă?

R.P.: Bună întrebare. În Americi mi-am finanțat expediția exclusiv din mici donații pe care le primeam pe rețelele de socializare, acolo unde postam fotografii, video-uri și scriam despre aventura mea. În Noua Zeelandă și Australia mi-am luat vize de lucru. Australia, în special, este foarte scumpă. În lunile de vară, când nu am fi putut avansa spre deșert, mi-am luat un job de barman la un pub dintr-o comunitate uitată de lume, în Hughenden și am economisit în jur de 15.000 AUD, asta fiindcă îmi ofereau cazare și masă. Cu banii aceștia și cu ce am mai primit sponsorizări de la 2Performant, OTI, Garmin și AZUB. Nu există o soluție, ci multe: puțin de aici, puțin de acolo. Sunt unii care fac bani buni din vlogging. Dar asta înseamnă că tai din experiență. Nu mai e explorare, nu mai e aventură, e turism. Eu vreau aventură pură, să simt, să trăiesc deplin ceea ce văd. Și, bineînțeles, în afară de mici joburi, sponsori și donații am stat la foarte mulți oameni inimoși acasă. Chiar acum, la finele aventurii, stăm la Lara, o australiancă pe care am întâlnit-o pe Warmshowers, una dintre cele mai mari rețele de omenie pentru Ciclo aventurieri. Sunt oameni care, practic, consideră că oameni ca noi trebuie ajutați și își pun casa la dispoziție într-un regim airbnb gratis.

Unde vă aflați acum? Cum vă descurcați cu banii? Ce aveți de gând să faceți în perioada următoare?

R.P.: Am încheiat expediția pe trei roți la Torbay Head, în colțul de sud vest al Australiei iar de câteva săptămâni ne odihnim în orașul din apropiere, în Albany, unde m-a prins din urma gripa și covidul. Dar cum ne revenim ne vom îndrepta spre Tasmania, pe care ne dorim să o explorăm la pas și cu caiacul. Iar în vară am vrea să revenim pentru o perioadă în țară.

Cele mai dificile momente ale expediției, descrise de Radu Păltineanu

• Temperaturi extreme (peste 100 de zile de pedalat cu temperaturi situate între 35 si 46 de grade Celsius)
• Sute de nopți dormite la cort, în sălbăticie
• 589 de kilometri a fost distanța maximă între puncte de realimentare (localități), fără absolut nimic între ele, în deșerturile Tanami și Great Sandy situate în centrul/nord vestul Australiei.
• Lipsa surselor de realimentare cu apă, în special în deșertul Tanami a reprezentat o mare problemă. Am cărat la noi în permanență 30 de litri de apă și am fost asistați de alți aventurieri în mașini 4x4 cu realimentarea între localități.
• Am parcurs 232 de kilometri la pas prin lanțul muntos Macdonnel preț de 15 zile cu o singură reaprovizionare în ziua a șaptea.
• Întâlniri cu taipani, șerpi bruni și șerpi mulga, unii dintre cei mai veninoși șerpi din Australia și de pe Terra
• În apropiere de Capul York, cel mai nordic punct al Australiei, am avut o tentativă de jaf. Doi tineri aborigeni au încercat să ne fure din bagaje în timpul nopții.
• Într-o escapadă nocturnă pe cel mai înalt vârf al insulei Magnetic am nimerit într-un pâlc de urzici gigant australiene, Gympie Gympie. Încă resimt înțepăturile chiar și după 8 luni.
• În a doua noapte a incursiunii spre Capul York podeaua cortului ne-a fost ciuruită de furnici (în apropiere de Daintree, Queensland)
• În deșertul Great Sandy un dunart ne-a găurit cortul și a penetrat în el.
• Roata mea de pe spate s-a opturat pe ultima bucată a traseului din deșert și a trebuit să o schimb în Halls Creek, Australia de Vest
• Suportul de panouri solare al Irinei a cedat pe drum spre Capul York și am avut noroc să întâlnim doi mecanici care i-au construit o plombă deasupra.