ZIUA REGALITĂȚII. Cum arăta economia țării în perioada monarhiei
Domina lui Carol I este cea a modernizării, facerea țării, care este devastată de război și trebuie apoi să se refacă începând cu domnia lui Ferdinand, mai apoi a lui Mihai sub regenta și Carol al II-lea. 1940 marchează momentul desfacerii, pierderi teritoriale, implicarea în război
România cunoscuse în scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza câteva reforme, secularizarea averilor mănăstirești, o reforma agrară și una a administrației, dar Carol venea totuși într-o țară care nu făcuse un pas întreg de ieșire din stadiul medieval de organizare. Noul domn vine într-o capitală București care arăta ca un târg de provincie îndepărată. Nici măcar nu exista un palat în care să se instaleze. Dar spiritul de organizare germanică a noului domn, plus longevitatea șederii pe tron au rezultat în modernizarea accelerată a țării. Cu abilitate, a reușit să alterneze guvernele liberale și conservatoare, astfel încât nicio tabără să nu câștige prea multă putere și să aibă posibilitatea de a submina autoritatea monarhului.
La doi ani de la venirea în țara se produce o reformă uriașă pentru o țară, cea monetară, prin introducerea în circulație a leului. Deși nu era o țara independentă, România reușea sa-și impună o monedă proprie. În prima perioadă s-a emis numai moneda metalică, dar ulterior, odată cu înființarea B.N.R, în 1880 se trece și la emisiune de bancnote. Acela este momentul care practic marchează începutul unui centru național al creditului. Cu ajutorul Băncii Naționale, dar și cu capital privat, numai până la 1900 au fost create 24 de bănci, iar până în 1914 au mai apărut alte 210 banci.
România era o țară agrară
80% din populație era ocupată în agricultură. Mai mult de 60 % dintre țărani dețineau suprafețe de teren agricol mai mici de 5 hectare și mai puțin de 5 vite, în timp ce pentru întreținerea unei familii erau necesare între 5 și 10 hectare de pământ arabil. În această perioadă tulbure, pentru a da o mână de ajutor agriculturii au apărut așa numitele „bănci populare". Acestea au avut succes și s-au dezvoltat rapid pentru că, în general, erau conduse de localnici care cunoșteau condițiile economice locale și pe cei care solicitau împrumuturile.
Cea mai mare parte din producția agricolă provenea de la marii proprietari de terenuri și era direcționată către export. În primii 40 de ani de domnie a lui Carol I, producția agricola a țării crește de șase ori.
Cu agricultura ca bază a început dezvoltarea industriei. S-a dezvoltat puternic extracția și rafinarea petrolului. Fabricile din domeniul textil, forestier și alimentar s-au dublat ca număr. Totuși, influența capitalului străin în industrie, ce a dus la concentrarea ei în anumite zone, a lăsat regiuni întregi ale României în urmă cu dezvoltarea industrială.
Capitalul străin a avut un rol crucial în dezvoltarea industriei. Germanii controlau 35 % din industrie, urmați de britanici, cu 25 %, olandezi cu 13%, francezi cu 10 % și americani cu 5.5 %. Capitalul românesc reprezenta doar 5.5 %. Între 1903 și 1914 au fost înființate multe dintre principalele trusturi ce aveau să domine industria petrolieră românească până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Intrarea în război
Cu o populație predominant rurală, în afara țintei de consum, România s-a format ca o țara exportatoare și cu finanțe solide. Leul era puternic și convertibil. Eram moneda acceptată la plată în toate capitalele europene. Însa avea să vină marele razboi, cu bune, dar și cu rele.
Războiul însemană efort uriaș pentru oameni și economie, iar costurile sale pot ruina un stat. Intrarea în conflagrația mondială în 1916 a însemat exact acest lucru. Statul român s-a îndatorat puternic prin obligațiuni, pentru a susține efortul de război. De cealaltă parte sunt distrugerile. Pagubele au fost estimate la acea vreme la 72 de miliarde de lei aur, o sumă uriașă în condițiile în care produsul intern brut al vechiului regat dinainte de război era de circa 4,5 miliarde de lei. Așadar, România își tripla teritoriul, implicit populația, dar era secătuită. Ţara realiza în 1919 sub un sfert din producţia din 1913. România a ajuns să importe cereale pentru hrana populaţiei, pentru că exista un deficit de forță de muncă la sate după pierderile uriașe de oameni pe front. Era timpul refacerii.
În momentul unirii, cea mai mare contribuție, ca întreprinderi și capital investit, au adus Transilvania și Vechiul Regat, în vreme ce aporturile Banatului, Bucovinei și Basarabiei erau mult mai reduse. Discrepanțele dintre provinciile istorice s-au păstrat și chiar acutizat în anii de după război.
Reforma agrară din 1921 a fost cea mai mare din istoria României şi cea mai radicală din Europa Orientală. Prin această reformă, promisă de Regele Ferdinand încă din timpul războiului, 60% din marile proprietăți au fost împărțite țăranilor. Însă pentru economia țării nu a fost cea mai bună măsură. Marile proprietăți erau orientate către export, însă în urma fărâmițării trenurilor s-a ajuns la agricultura de subzistență.
Apar marile întreprinderi metalurgice
Revirimentul economic a venit însă din 1922. Liberalii au gândit reconstrucţia României prin forţe proprii - Prin noi înşine, spuneau ei - şi au pornit un program de industrializare. Acum iau naştere mari întreprinderi metalurgice precum Fabrica de sârmă de la Câmpia Turzii, Uzinele Titan, Malaxa sau IAR Braşov.
În anii '20, numărul întreprinderilor a crescut exponenţial. Dacă în 1918, la încheierea războiului, existau doar 86.000 de întreprinderi, numărul acestora s-a triplat până în 1930.
Odată cu industria, sectorul bancar ia avânt. Banca Naţională a avut un rol esenţial în revenirea după război. S-a ocupat de restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi de extinderea reţelei sale de sucursale la nivelul întregii ţări. Leul însă era o umbră a celui de dinainte de război. În anii 20, leul a suferit deprecieri repetate şi din cauza emisiunilor masive de bancnote pentru acoperirea deficitului bugetar, dar şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi pe teritoriul României. La finalul anului 1922, preţurile crescuseră de peste 20 de ori faţă de 1916, anul intrării României în război. Dar leul avea să cunoască o perioadă tulbure, inclusiv ceea ce în ziua de astăzi am numi atacuri speculative.
Naționalizarea zăcămintelor
În 1924 apare Legea Minelor, prin care se făcea separarea dreptului de proprietate asupra subsolului de drepturile de proprietate a solului. Asta însemna naţionalizarea zăcăminelor și introducerea monopolului de stat. Legea a ultragiat marile trusturi de petrol, britanicii de la Royal Dutch Shell şi americanii de la Standard Oil. Investitorii străini se simţeau discriminaţi de lege, aşa că au trecut la ofensivă. Leul a fost atacat pe pieţele internaţionale. Fluctuaţiile monedei naţionale erau mari şi permanente, ceea ce a dus la o depreciere istorică.
La doar câteva zile de la promulgarea Legii Minelor, leul a ajuns la cel mai scăzut nivel postbelic. Petroliştii străini au atacat şi statul român şi l-au boicotat în toate demersurile sale pe plan extern. Autorităţile de la Bucureşti au rezistat asaltului vreme de patru ani, vreme în care producţia de petrol brut a crescut de peste două ori, până la 4,2 milioane de tone. În 1929, sub presiunea necesităţii contractării unui împrumut extern, guvernul ţărănist condus de Iuliu Maniu a modificat legea pentru a mulţumi petroliştii străini.
La finalul anilor '20, România mare funcţiona în două viteze. Pe de o parte, industria era în continuă expansiune, antrenând dezvoltarea oraşelor, iar pe de alta, zonele rurale erau profund afectate de înapoiere şi de lipsa banilor. Discrepanţele erau şi la nivel de regiune. La finele anilor 20, Marea Depresiune începuse să-şi arate colţii. Micii proprietari de pământ, cu puţine resurse de supraţuire, aveau să fie cei mai loviţi de criză.
Camarila lui Carol al II-lea
În 1927 moare regele Ferdinand, se instaurează regența pentru Mihai, iar în 1928 se formează un guvern condus de Iuliu Maniu. Cu sprijinul acestuia, în 1930 se întoarce în țară Carol al II-lea, care renunțase la tron în 1925. Imaginea acestui monarh nu este cea mai bună. Dar poate că ar fi nevoie de o nouă perspectivă. Vine pe tron într-un moment destul de dificil, vorbim de Marea Depresiune, care însă nu a afectat foarte tare România. Da, au scăzut prețurile pe piețele internaționale, dar țara nu a cunoscut un șoc, ca în Statele Unite sau Germania. Au fost câteva greve, a fost nevoie de conversia datoriilor țăranilor, au fost și câteva falimentare bancare, cel mai răsunător a fost Marmorosh, dar per ansamblu a fost o criză mai blândă. Din 1933, pe fondul unei apropieri de Germania, economia românească avansează. Statul introduce politici vamale protecționiste, prime de export și comenzi de stat pentru a încuraja dezvoltarea. Desigur, mai apar și scandalurile, cum a fost afacerea Skoda, un moment de corupție maximă în stat. Monarhul este activ și foarte interesat. Carol al II-lea a întreținut o camarilă de oameni de afaceri care l-au ajutat să-și îngroașe propria avere. În cercul lui erau Ernest Urdăreanu, Nicolae Malaxa sau Max Auschnitt, acesta din urmă va pica în dizgrație și va fi trimis la închisoare. În perioada lui Carol al II-lea s-a atins poate un maxim de dezvoltare. Dar...era suficient?
În anii 30 industria trece peste agricultură ca pondere în produsul intern brut, balanța comercială era excedentară, iar între 1933 și 1938, anul instaurării dictaturii regale, economia a crescut în medie cu peste 5% pe an. Bucureștiul era micul Paris, dar Bucureștiul nu era toată România 17% din produsul intern brut al țării era generat de capitală. O situație similară cu cea din prezent, doar că acum este și mai mare, aproape 25%. Bucureștiul actual are un PIB per capital similar cu cel din Germania, dar restul țării de mult mai jos.
Populația dominantă era tot cea de la sate, acolo se regăseau 80% dintre cetățeni. Săraci, trăitori de pe o zi pe alta. Industria crescuse, dar nu atât de mult cât trebuia pentru a reduce decalajele față de alte țări. Politica din anii 20 a liberalilor, Prin noi înșine, își arată fața urâtă, căci descurajaze atragerea de capital străin, cel care ajutase la modernizarea antebelică a țării.
Studiile istoricului Bogdan Murgescu, care se folosește de date ale unor economiști de renume, arată că totuși România în ansamblul său nu era așa cum o privim retrospectiv. În perioada interbelică produsul intern brut pe cap de locuitor este, de fapt, în stagnare. E drept că fost și o creștere serioasă de populație, dar datele, consolidate la valoarea dolarului din 1990, arată de fapt că puterea economică a țării nu a urcat.
Raportat la alte țări, imaginea este aproximativ ca cea de astăzi. Cel puțin în secolul XXI ne putem mândri că am depășit Bulgaria. Datele economistului Victor Axenciuc arată că, în comparație cu țările puternice, decalajele au crescut. Dacă țara s-a modernizat în perioada interbelică , atunci nu a făcut-o atât de rapid încât să recupereze din diferențe. Iar perioada următoare avea să ducă țara și mai jos. Efortul de război, apoi despăgubirile secătuiau țara. În primii doi ani de după terminarea conflagrației, economia era erodată de o inflație galopantă. S-a ajuns la tipărirea unei bancnote de 5 milioane de lei. Ocupația rusă impunea la vârful țării lachei ai Moscovei care reușesc să acapareze total putere la finalul anului 1947, după abdicarea regelui. La jumătate anului 1948 intervine naționalizarea și România începe să construiască socialismul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
