ZIUA REGALITĂŢII. Carol, principele străin ales de români
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, trimişii români la Paris s-au sfătuit cu Napoleon al III-lea în privința alegerii noului domnitor. Sugestia Împaratului a fost ca principele României să fie Carol de Hohenzollern, aristocrat german, înrudit cu Napoleon.
La sfârşitul lui aprilie 1866, Carol pleacă de la Dusseldorf spre Bucureşti. A călătorit incognito, din cauza războiului austro-prusac. Carol, ofiţer prusac, risca să fie arestat pe teritoriul habsburgic. De aceea face un ocol prin Zurich înainte de a ajunge, cu mari precauţii, la Viena. La 10 Mai 1866, Carol intră în Bucureşti, unde instaurează în scurt timp un regim constituțional riguros.
„Personajul nu a inspirat simpatie sau atracţie pentru că era foarte, foarte aplicat la datoria lui, sever şi închis, puţin comunicativ. Abia scrisorile care în sfârşit s-au publicat, arată sensibilitatea vieţii lui interioare, pe care o ferea de orice privire din afară. E un om al datoriei şi un om care, tot aşa citez un pasaj dintr-o scrisoare: "eu am de îndeplinit o misiune măreaţă"", spune profesorul Andrei Pippidi, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.
Omul regulilor şi al ordinii
De la bun început, Carol observă cât de diferită era România de ţara lui natală. Nu numai că în anul 1866 statul român avea doar şapte ani, dar mentalităţile purtau încă pecetea Orientului.
„La un moment dat, Carol le face cadou colaboratorilor săi câte un ceas. Aceştia nu au înţeles de prima dată semnificaţia gestului, dar până la urmă şi-au dat seama că era un îndemn al lui Carol la punctualitate, o punctualitate care lipsea din România. Au înţeles mesajul şi s-au conformat”, aminteşte Alin Ciupală, profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Efortul imens al lui Carol pentru modernizarea ţării este susţinut de politicieni precum Ion Brătianu, Lascăr Catargiu, Ion Ghica, Dimitrie Sturza sau Titu Maiorescu. România îşi proclamă independenţa la 10 Mai 1877, iar victoria românească de la Plevna și Griviţa determină apoi şi recunoaşterea independenţei şi alipirea Dobrogei prin tratatul de pace de la Berlin. În plus, la 10 mai 1881, România se proclamă regat.
Tot în ideea consolidării țării, regele a sprijinit legislativ și financiar formarea unei elite politice și profesionale puternice, dar și alfabetizarea ţăranilor. Deşi era catolic, Carol I a înţeles că preoţii ortodocşi sunt personaje cheie în regat şi a înfiinţat în Bucureşti prima facultate de teologie ortodoxă.
„A considerat că preotul într-o societate joacă un rol extrem de important. De altfel, deviza familiei regale, care va deveni deviza oficială a României, NIHIL SINE DEO, spune foarte mult despre educaţia lui Carol şi despre faptul că el a fost toată viaţa un credincios fervent”, spune profesorul Ciupală.
Regina Elisabeta, o protectoare a artelor
Carol I s-a căsătorit în anul 1869 cu principesa Elisabeta de Wied. Cunoscută ca poetă sub numele de Carmen Sylva, regina Elisabeta era o mare iubitoare de artă.
„Regina Elisabeta este una dintre personalităţile deschizătoare de drum în România pentru susţinerea artei populare româneşti. Ea este cea care a introdus costumul ţărănesc la balurile de la Curtea Regală a României. Aici, Elisabeta purta costum naţional, dar şi soţiile diplomaţilor acreditaţi la Bucureşti purtau costume populare. Iar într-o ultimă perioadă, la sfârşitul secolului XIX devenise chiar obligatoriu”, povesteşte istoricul Diana Mandache.
Carol şi Elisabeta și-au pierdut singurul copil, o fetiţă, în anul 1874. De aceea, moştenitorul tronului a devenit nepotul de frate al regelui, Ferdinand de Hohenzollern. Naşterea micului principe Carol, în 1893, din căsătoria acestuia cu principesa Maria de Edinburg, l-a liniştit pe Carol I în privinţa continuităţii dinastiei.
Regele Carol I si-a dovedit totala loialitate faţă de români la izbucnirea Primului Război Mondial. La Consiliul de Coroană ţinut în iulie 1914, suveranul a acceptat ca România să rămână neutră, deşi semnase un tratat cu Austria şi Germania şi dorea intrarea în război alături de ţara sa natală.
Nu a încălcat niciodată prevederile Constituţiei din 1866
„Regele a rămas până în ultima clipă un rege constituţional. Nu a încălcat nici un moment prevederile Constituţiei de la 1866, prevederi care stipulau foarte exact care sunt atribuţiile monarhului. Deziluzia regelui a fost foarte mare în urma acelui Consiliu de Coroană, care a hotărât păstrarea în neutralitate. Regele a cerut imperios, a şi adus tratatul în acel moment, a cerut ca România să-şi respecte angajamentele”, spune profesorul Ciupală.
Oamenii politici care au votat neutralitatea au ţinut însă seama de interesul României pentru Transilvania, care trebuia recuperată de la Austria. Bătrânul rege a primit astfel lovitura vieţii lui.
„Ştim acum că gândul abdicării a revenit mult mai profund decât în 1871, există ciorne ale actului de abdicare. Nu ştiu dacă ar fi dus până la capăt această hotărâre. Dar poate că moartea a venit la timp pentru a o opri. E un om în vârstă, un om bolnav de mai mulţi ani, aşa încât fizic probabil nu a rezistat acestei tensiuni”, explică profesorul Andrei Pippidi.
Regele Carol I s-a stins la 27 septembrie 1914. Ultima sa dorinţă, aceea de a fi înmormântat în afara bisericii de la Curtea de Argeş şi nu în interior, fiindcă era catolic, nu a fost respectată. Decizia a fost luată de premierul Ionel Brătianu care a transformat astfel ctitioria vechilor Basarabi în capela familiei de România.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
