Vai, dar ce bine semănaţi!

Când e sinceră, confuzia provoacă amuzament, compasiune, revoltă şi uneori o anume stinghereală. Bunăoară, faptul că Daniel Breaz încurcă borcanele limbii tocmai în calitate de ministru al Culturii şi ia ştacheta drept ştafetă te distrează trei secunde şi te scandalizează trei zile. La rândul ei, pâcla neuronală care o face pe Viorica Dăncilă să confunde o capitală cu o alta te amuză, te uluieşte şi în egală măsură te revoltă. Asta fiindcă e delicat, dacă nu penibil de-a dreptul, să te crezi în capitala unei ţări pe care ţara pe care o reprezinţi nu o recunoaşte oficial. Ba mai mult, să te consideri în plină lume musulmană, când de fapt avionul te-a transportat într-un oraş unde ortodocşii reprezintă aproape trei sferturi din populaţie. Până la urmă însă, şi această confuzie, ca atâtea altele din palmaresul premierului, e autentică. Nu e nimic jucat aici, totul vine pur şi simplu dintr-o minte pasibilă de ameliorare. Daniel Breaz şi Viorica Dăncilă sunt, altfel spus, doi exponenţi ai confuziei pure, fără gânduri necurate sau intenţii dezonorante.

La polul opus se ridică falsa confuzie, vecină uneori cu scamatoria. Ce-şi propun practicanţii acestui vechi ritual, în numele aderării la trucurile de altădată ale lui Iosefini? Nimic altceva decât să inducă în eroare opinia publică şi să-i modifice percepţia. În linii mari, ei se sprijină, ca la circ, pe iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă. Procedeul se înrudeşte cu păcăleala de nivel gimnazial, în care elevii sting lumina în clasă ca să creadă profesorul că s-a întrerupt curentul şi să le dea drumul acasă. Entuziasmul păcălelii îi face pe elevi să nu se mai gândească la o realitate care aproape că-i muşcă de nas: aceea că pe coridor, în cancelarie şi în restul sălilor de clasă luminile sunt în continuare aprinse, lucru pe care-l observă până şi cei mai distraţi membri ai corpului profesoral.

Dacă se va pune vreodată problema redenumirii ţării în care ne ducem zilele, nopţile, bucuriile şi deziluziile, o variantă ar putea fi Republica Păcălară Română. Clipul ei de prezentare, cu siguranţă mai reuşit decât filmuleţele-kitsch generate de eminenţele (cam) cenuşii din departamentul de comunicare al guvernului, ar cuprinde, printre altele, imagini cu patronul arestat al unei echipe de fotbal plimbându-se cu un guler cervical din dubă în sala de judecată şi intrând într-un dialog grăbit cu un ziarist. „Ce spuneţi despre faptul că medicul a consemnat în raport că n-aţi păţit nimic şi că sunteţi sănătos tun?” întreabă ziaristul. „Dom’le, vreţi să vă zic ceva? Aşa e, dar am încercat şi eu, care-i problema?” vine candid răspunsul.

E momentul să li se aducă la cunoştinţă tinerilor de azi că unul dintre jocurile de cărţi ale copilăriei în urmă cu patru-cinci decenii se numea, simplu şi sugestiv, Păcălici. Regulamentul lui nu implica păcăleala. Numele, în schimb, da. La sfârşit, jucătorul care rămânea în mână cu cartea pe care scria „Păcălici” (şi pe care se vedea un clovn cu umbrelă şi pălăriuţă) primea tot felul de pedepse caraghioase de la partenerii de joc. Pesemne că în acest joc îşi are originea expresa „uite-l şi pe păcăliciul ăsta”.

Însă chiar şi şiretlicul gulerului cervical păleşte, cu tot primitivismul lui, când e comparat cu două dintre confuziile voite ale ultimelor zile. Prima îi are în centru pe doi aşa-zişi deţinuţi politic pe care Eugen Nicolicea îi deplasează cu el la Palatul Cotroceni, pentru discuţiile pe teme de justiţie cu preşedintele Klaus Iohannis. Bătrânii pe care-i înfăţişează deputatul PSD preşedintelui au cochetat cu puşcăria politică întocmai cum a făcut-o Eugen Nicolicea cu Facultatea de Drept: de la distanţă. Unul dintre ei este un fost deţinut de drept comun, celălalt un căpitan de miliţie în dreptul căruia arhivele CNSAS reţin 160 de note informative scrise pe durata a trei ani şi şase luni. Mai mult, deţinutul de drept comun, pe nume Ioan Muntean, este un recidivist care în anii ’80 atacă un grănicer căruia îi ia pistolul-mitralieră şi muniţia. Dosarul lui Ioan Muntean cuprinde şi alte infracţiuni care sunt oricum, numai politice nu: abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu şi ucidere din culpă. În privinţa celuilalt pseudodeţinut politic (sau mai degrabă deţinut pseudopolitic), pe nume Marin Iancu, acesta se bucură de reputaţia de-a fi circulat prin lume sub numele conspirativ „Călin F” – identitatea lui de informator. Mădălin Hodor, cercetător deprins cu studiul arhivelor, consemnează de altfel faptul pe pagina personală de Facebook şi oferă detalii interesante celor pe care-i preocupă episodul. Cât de mizerabilă este această confuzie nici nu mai trebuie accentuat. Pe lângă manipularea ordinară a opiniei publice, ea îi îneacă în noroi pe deţinuţii politic autentici, care au plătit din greu pentru convingeri şi idei contrare canonului comunist. Să le maculezi în felul ăsta prestigiul, să-i târăşti într-o asemenea mocirlă e o scârboşenie pentru a cărei orchestrare e nevoie de înfrăţirea în rău a lui Eugen Nicolicea şi a Antenei 3.

A doua confuzie poartă, la fel ca un bileţel de prin 2006, semnătura lui Călin Popescu-Tăriceanu. Preşedintele ALDE se trezeşte povestind despre felul cum l-a cunoscut pe fiul disidentului Gheorghe Ursu, inginerul ucis în bătaie de mardeiaşii Securităţii. Şi despre teama pe care, vezi Doamne, ar fi încercat-o Andrei Ursu pe când se pregătea să i se destăinuie lui Călin Popescu-Tăriceanu. E greu ca, fiind la curent cu palmaresul ALDE în materie de mistificări şi manipulări, să crezi că pe domnul Tăriceanu l-a lăsat brusc memoria. În realitate, premierul de altădată a vrut să se plaseze de partea binelui, având grijă să-l fixeze în tabăra celor răi pe Augustin Lazăr, procuror pe vremea comunismului.

În schimb, faptul că la dreapta dumisale stă un alt procuror de pe vremea comunismului, pe nume Norica Nicolai, nu pare să-l deranjeze sau să-l indispună. Din fericire, agentul patogen a fost neutralizat înainte să facă pagubele preconizate. Andrei Ursu a ripostat tăios şi a văzut în ieşirea la rampă a lui Călin Popescu-Tăriceanu exact ce trebuia văzut: „o manevră politicianistă dezgustătoare”. Câtă făţărnicie şi ce potenţial de abjecţie conţine preşedintele ALDE nu mai trebuie dovedit. Dialogul închipuit cu Andrei Ursu e dovada cea mai bună că, în momentul când aleg să semene confuzie, briganzii vieţii politice sunt în stare de orice. De absolut orice. La fel ca patronul cu guler cervical pentru o suferinţă inexistentă, Călin Popescu-Tăriceanu a încercat să măsluiască realitatea şi s-o adapteze interesului personal. Spre lauda lui şi spre mulţumirea celor care cred mai departe în demnitate, Andrei Ursu a demontat cu hotărâre scorneala. Şi l-a înfăţişat pe domnul Tăriceanu drept ceea ce este de fapt: o cocotă politică.