Una dintre semnificațiile zilei de 10 Mai: Carol I a câștigat independența României
Joi este 10 Mai - socotită din nou sărbătoare naţională, după ce a fost chiar Ziua Națională a României, înainte de comunism. Trei evenimente cruciale pentru România modernă săvârșite în această zi: întemeierea dinastiei de către Carol I, Independenţa declarată în 1877 şi Proclamarea Regatului în 1881. Comuniștii au reușit să arunce în umbră până și declararea independenței la această dată: au hotărât că 9 e mai e ziua de sărbătorit. Chiar și azi persistă această confuzie intenționată. Dar noi avem ocazia să repunem lucrurile să repunem adevărul acolo unde îi este locul.
Prima şi cea mai importantă realizare a domnitorului Carol I de Hohenzollern a fost obţinerea Independenţei de Stat a României. Această ţintă a fost atinsă prin războiul din 1877, purtat la sudul Dunării, şi prin efortul diplomatic din 1878. Bătăliile pentru ocuparea oraşului garnizoană Plevna de către trupele aliate ruso-române au fost un sacrificiu inevitabil. Dar pentru fructificarea victoriei militare, numele influent de Hohenzollern a fost esenţial. Apartenenţa României la o casă domnitoare occidentală a salvat România de perspectiva înlocuirii suzeranităţii turceşti cu cea rusească.
Imperiul Otoman, extrem de slăbit, se confrunta din 1875, cu mari răscoale în Balcani. Autoritatea sultanului Abdulaziz fusese zdruncinată inclusiv de propriile reforme. Schimbările erau prea firave pentru naţiunile creştine şi prea dure pentru elitele musulmane. Civilii sârbi, bosniaci şi bulgari au devenit victimele atrocităţilor comise de căpeteniile turce locale. Masacrul de la Batak, în Bulgaria, unde în august 1876 au fost ucişi 8.000 de civili a oripilat Occidentul.
„Pentru a încerca să obţină o victorie pe cale diplomatică, Imperiul Otoman declară Constituţia, prima constituţie otomană, în 1876, în timpul Conferinţei de la Istanbul. Sigur, pe plan intern tanzimatul s-a bucurat de câţiva lideri reformatori, lideri care erau oarecum diferiţi faţă de ce avusese până atunci Imperiul Otoman. Sultanul Abdul Medjid, cel în timpul căruia a fost adoptat edictul de la Gulhane, era un foarte bun cunoscător de limbă franceză şI admirator al muzicii occidentale. De asemenea, succesorul său, Abdulaziz, este primul sultan care a întreprins o călătorie în Europa Occidentală, a ajuns până la Paris, pe la Berlin, s-a întâlnit cu regina Victoria, cu lideri politici ai acelor vremuri”, spune Omer Metin, istoric specializat în Turcia secoului XIX.
Turcia Tanzimatului, istoria reformelor eșuate
Constituţia respectivă era opera sultanului reformator Abdulaziz. Acesta a murit însă în mai 1876, după unii în urma unei sinucideri, după alţii - a unei crime.
Este urmat de Murad al V-lea, suspectat de o boală mintală şi eliminat rapid.
Următorul sultan - Abdulhamid - va înfrunta ofensiva rusească în Balcani, ofensivă de care va profita domnitorul Carol I al României. De zece ani, adică de la venirea în România în 1866, neamţul de la Sigmaringen pregătea ţara pentru războiul de Independenţă: buget strict, linii ferate, servicii sanitare şi, mai ales, armată modernă, după model german.
Criza orientală a afectat imediat România. Istanbulul acuza autorităţile române că îi sprijină pe rebelii bulgari şi sârbi. Rusia îi încuraja deschis pe răzvrătiţi.
În mai 1876, Kogălniceanu dădea explicaţii paşei Asim din Ruşciuk în privinţa unui incident care, escaladat şi multiplicat, risca să transforme România în teatru de război.
Vaporul de pasageri "Radeţki" al Societăţii de Navigaţie pe Dunăre, luase de la Giurgiu, pe traseul Turnu-Măgurele, Corabia şi Bechet aproape 200 de pasageri, care în timpul trecerii, „desfăcând repede bagajele lor, s-au îmbrăcat cu uniforme şi, luând armele, au constrâns pe căpitan a-i debarca într-un loc deşert, între Lom-Palanca şi Oreava”, va scrie Carol.
Comitete private strângeau bani pentru civili sau combatanţi bulgari, iar în septembrie, notează domnitorul, mii de voluntari ruşi - mobilizaţi de comitetele pan-slaviste - foloseau rutele CFR ca să ajungă în Serbia, unde exista deja o tabără cu 15.000 de combatanţi.
Negocieri ruse-române
În septembrie 1876, Rusia a început brutal negocierile pentru tranzitarea României pentru o intervenţie în Balcani. La Livadia, în Crimeea, premierul Ion C. Brătianu i-a spus ministrului de externe al Rusiei, baronul Alexandr Gorceakov, că România va semna un acord de tranzit, dar unul garantat de toate Marile Puteri. În replică, Gorceakov a ameninţat că Rusia poate ocupa oricând România, ca parte a Turciei. Brătianu a replicat că o bătălie pentru creştinătate nu poate începe în acest fel. România risca deci enorm ocupaţia rusească. Din fericire, contra-ponderea germană a funcţionat.
„În primul rând, Numele de Hohenzollern însemna ceva în Europa. Iar principele Carol, chiar dacă stăpânea peste o ţară încă vasală Imperiului Otoman, purta acest nume, nume ilustru. Şi sigur el a cântărit foarte greu. Rusia nu şi-ar fi putut permite orice fel de libertate referitor la un stat care avea, totuşi, garanţiile puterilor europene. Pe de altă parte, exista o anumită tendinţă a Rusiei de a trata într-un anume fel un stat vasal Turciei. Trupele ruse intră pe teritoriul României, se dă o proclamaţie către populaţia românească, ceea ce era extrem de jignitor la adresa principelui şi a autorităţilor române”, spune Manuel Stănescu, istoric militar.
La 12 aprilie, Alexandru al II-lea declară război Turciei. Peste două zile, Carol I ţine un Consiliu de Război.
„România, deşi era un stat vasal, avea o mare libertate din punctul de vedere al organizării interne. Era de facto un stat independent. A existat o lege din 1868, amendată în 1872 şi 1874, care practic a pus bazele unei armate moderne, după model german. Exista o armată permanentă, o armată teritorială, plus miliţiile. Trebuie spus că armata română, care s-a mobilizat foarte repede, în trei săptămâni, ceea ce în condiţiile epocii era destul de bine, avea cam 120.000 de oameni, la o populaţie de 5 milioane, cât avea România atunci. Din aceşti 120.000 mobilizaţi, armata de operaţii număra 58.000 de oameni”, adaugă Manuel Stănescu, istoric militar..
10 mai 1877 - Proclamație de independență, promulgată
Pe 16 aprilie, în cursul nopţii, Parlamentul adoptă Convenţia de Tranzit româno-rusă: „Guvernul Majestăţii Sale Împăratul Rusiei se obligă a menţine şi apăra integritatea teritorială actuală a României”. Când trupele ruseşti trec Dunărea, otomanii din Vidin bombardează Calafatul.
„Când încă nu trecusem Dunărea şi se producea acel duel de artilerie între Calafat şi oraşul vecin, principele Carol merge să inspecteze o baterie. Şi la un moment dat, aflându-se pe parapet, vine un obuz şi explodează alături de el. Toţi s-au aruncat la pământ, să se ferească, el nu a avut nici un fel de reacţie, a rămas în picioare, şi-a ridicat chipiul şi a spus: "Asta e muzica ce-mi place!" Ce poate să fie mai sublim! Gândiţi-vă! Era capul statului, putea fi oricând retezat. A stat acolo! Asta impresiona pe soldatul de rând când vede aşa un curaj. Au strigat: "Alteţă, Alteţă". Este celebră această scenă! Documentată, nu fantezie! Un om care ştie să îşi rişte viaţa, normal că îmbărbătează ori ce subaltern. Cine ar mai fi îndrăznit să fugă de acolo când vede că tocmai capul statului este în fruntea lor”, spune Adrian Silvan Ionescu, istoric specializat în secolul XIX.
Parlamentul ia act de starea de război. Pe 9 mai 1877 proclamă Independența României. A doua zi, de Ziua Naţională, 10 Mai, parlamentarii îi prezintă suveranului Declaraţia de Independenţă, iar bucureştenii cer în stradă câştigarea libertăţii în luptă. Rezistenţa armatelor turceşti - conduse de un militar experimentat, şcolit în Occident, Osman Paşa - a oferit Armatei Române motivul ideal ca să intre în război.
Rusia cere ajutor României
La 19 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ţariste îi scrie lui Carol: „Turcii, adunaţi la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi să treci Dunărea, după cum voieşti”. Premierul îl sfătuieşte pe domnitor să dea ajutor ruşilor cât mai repede; O victorie a Turciei ar fi însemnat transformarea României în teatru de război. Dar trecerea trupelor române la sud de Dunăre a dus la o dilemă: pe unde să se facă traversarea? Oferta românească era Calafat-Vidin, dar comandanţii ruşii voiau ca trecerea să se facă mult mai la est, în dreptul Plevnei. S-au luat în calcul Islaz, Corabia-Turnu Măgurele sau Silistra. Până la urmă, s-a făcut pe la Corabia, unde se afla şi Statul Major românesc. Pătrunderea trupelor româneşti în zona rusească de la sudul Dunării a pus imediat problema conducerii comune a ofensivei contra turcilor. Aici numele de Hohenzollen s-a impus.
„A fost şi acest lucru, s-a datorat tot spiritului militar foarte serios, foarte riguros al Prinţului Carol. Când ajunge în zona operaţiunilor este invitat de ţar şi statul său major la un mic prânz. Şi după ce-şi fac complimentele de rigoare, ţarul îl întreabă pe Carol: Ar accepta prinţul României să lupte sub comanda unui general rus? La care prinţul Carol spune: Ba mai degrabă 10 generali ruşi ar putea să slujească sub ordinele prinţului de Hohenzolern. Conversaţia s-a terminat brusc, ruşii au rămas total bulbersaţi, prinţul Carol se întoarce la cartierul său general, nu trece jumătate de oră şi vine un aghiotant şI zice: Alteţă, vă felicit, aţi primit comanda armatei de vest, dar având un şef de stat major un general rus”, mai spune Adrian Silvan Ionescu, istoric specializat în secolul XIX.
Carol, prinţ de Hohenzollern, primeşte comanda trupelor româno-ruse care asediază Plevna şi se instalează în singura casă mai răsărită din satul Poradim, la 20 de kilometri de oraşul bulgăresc Plevna. Ţarul Alexandru al II-lea şi Marele Duce Nicolae voiau ofensivă imediată. Carol prefera să aştepte ca toate efectivele româneşti apucau să treacă Dunărea. Obţine doar o săptămână, până pe 30 august, ziua de Sfântul Alexandru, ziua ţarului.
Marele atac asupra Griviței
Atacul din ziua de Sfântul Alexandru, ziua ţarului, a fost un eşec răsunător. După ce două asalturi succesive, atacatorii descoperă şocaţi că la Griviţa sunt două redute! Lipsa acestei informaţii esenţiale a dus la sacrificarea a mii de soldaţi ruşi şi români. Comandanţii militari ajung la concluzia că Plevna nu poate fi cucerită prin asalt, ci prin asediu.
Această casă din satul Poradim a văzut în toamna lui 1877 multă istorie. Ruşii şi românii cad de acord că Plevna nu se poate fi luată prin atacuri succesive, ci numai printr-o blocadă. Aici era Cartierul General şi aveau loc discuţii politice. Afară, într-un cort erau hrăniţi zilnic 50-60 de ofiţeri, cu provizii aduse de la Turnu-Măgurele. Marele Duce Nicolae era un obişnuit ai locului. Nu numai că lua masa cu domnitorul României, Carol, dar deseori împărţeau şi aceeaşi odaie de dormit. La 14 octombrie aici se instalează ţarul. Carol se mută într-o casă mai modestă, tot la Poradim.
După aproape trei luni de asediu, Plevna cedează. Blocada fusese totală. Aprovizionarea cu alimente şi armanent a oraşului fusese complet oprită. Ruşii şi românii cuceriseră rând pe rând toate redutele şi culmile din jur. Românii luaseră şi Rahova, în nord, spre Dunăre. La 28 noiembrie, Osman Paşa încearcă să iasă din încercuire, dar trupele sale sunt imediat înconjurate. El îşi predă sabia colonelului român Cherchez, într-o casă de pe râul Vid. Disciplinat, românul îl aşteaptă pe şeful său, un general rus, să preia prizonierul.
Casa în care s-a instalat Carol după ce a cedat locuinţa mai mare ţarului, are două odăi. Era de fapt şcoala din Poradim, ridicată de un localnic Vârban Iliev. Aici, la această masă şi-a întins domnitorul României hărţile de operaţiuni, aici şi-a scris corespondenţa şi ordinele de război. Patul de campaniei este probabil cel original. Vântul şuiera din toate cotloanele. Acoperişul era spart. Într-o dimineaţă, Carol a fost nevoit să dea zăpada cu o bucată de scaun ca să poată ieşi din casă.
Hohenzollern a evitat din nou ocupaţia rusească
După dificultăţile războiului au urmat ameninţările Rusiei. Reprezentanţii ţarului au semnat, la San Stefano, o pace separată cu Înalta Poartă. România nu numai că nu e invitată la tratative, dar pierde trei judeţe din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei. În plus, riscă să fie ocupată de armatele ruseşti. Replica lui Carol I - „Armata care a luptat sub privirile ţarului la Plevna poate fi înfrântă, dar nu dezarmată” - a salvat încă o dată situaţia.
România a câştigat timp, iar oficialii de la Sankt Petersburg au fost nevoiţi să accepte peste câteva luni medierea cancelarului german Otto von Bismark. Funcţiona încă o dată efectul pe care au mizat oamenii politici români când au decis aducerea principelui de Hohenzollern în fruntea ţării. În urma Congresului de la Berlin din iunie-iulie 1878, independenţa României a fost recunoscută de toate marile Puteri şi a primit Dobrogea.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
