Tristeţi cu Florexandru Zamfinel

Fiind oameni ca noi toţi, actorii pot s-o ia razna. Exemplul lui Gérard Xavier Marcel Depardieu vorbeşte de la sine. Excedat de demonismul Franţei unde a venit pe lume şi de impozitarea masivă decisă de regimul Hollande, Depardieu alege să întoarcă spatele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, canalizându-şi fierbinţeala patriotică în alte direcţii. Aşa se produce amorezarea lui Depardieu de blânda Maică Rusie şi de sfiosul ei conducător, Vladimir Vladimirovici Putin. E vorba de fapt de o iubire împărtăşită. Reciprocă. Blajinul neoţar de lângă Vasili Blajenîi se declară la rândul lui cucerit de efervescenţa galică a lui Depardieu şi mai ales – consemnează actorul în autobiografie – de „latura mea de huligan”. Pe 15 decembrie 2012, Depardieu renunţă la paşaportul francez şi la cetăţenia aferentă, într-un gest din recuzita kitsch-ului politico-ideologic. Pe 3 ianuarie 2013, afabilul Putin semnează o dispoziţie prin care Depardieu primeşte cetăţenia rusă în regim de urgenţă, pentru ca în proximul interviu actorul să vitupereze împotriva bestiilor umane care cutează să-i critice binefăcătorul. În aceeaşi lună, Depardieu e numit, cu o bănuială de umor rusesc, ambasador cultural în Muntenegru.

Pentru Gérard Depardieu, cariera de cetăţean al lumii şi de bufon politic al planetei nu se opreşte aici. Deşi ar fi putut să se mute bine mersi în Belgia, unde regimul fiscal i-ar fi permis o bătrâneţe relaxată, Depardieu preferă ostentaţia nătângă. În octombrie 2018 istoria lumii consemnează întâlnirea lui cu Recep Tayyip Erdoğan, o altă cariatidă a democraţiei contemporane. Scopul? Procurarea unui paşaport turcesc (de bună seamă, la pachet cu cetăţenia de rigoare). Actorul ajunge la Istanbul la scurtă vreme după ce asistă la o demonstraţie militară în paradisul terestru amenajat de Kim Jong-un în Coreea de Nord. Lumea fiind mare şi paşapoartele diverse, Depardieu visează din ce în ce mai temerar. „Mi-ar plăcea să am şapte paşapoarte. O să cer paşaport algerian, dar şi altor ţări pe care le iubesc”, se confesează el într-un interviu. Actorul nu precizează care sunt ţările în cauză, dar cei care-i cunosc preumblările prin lume nu se zgârcesc la pronosticuri: Iran, Sudan, Coreea de Nord, Yemenul de Sud, Turkmenistan şi, pentru cuvenita doză de emancipare despletită, Belarus alias Bielorusia. Depardieu e dezamăgit de politica fiscală a ţării sale şi o alege, dintre atâtea variante, tocmai pe cea care tamponează cu fiecare prilej camionul Uniunii Europene. E de presupus că Uniunea Europeană îi e nesuferită actorului. Trebuie totuşi spus că, în ciuda opţiunilor lui stranii, Gérard Depardieu nu postează pe Facebook că „Uniunea Europeană e o curvă satanistă”.

O face, în schimb, Florin Zamfirescu pe pagina personală. Zamfirescu nu dă semne că ar dori să plece din România sau că i-ar plăcea să poarte alt paşaport în buzunar. Îşi iubeşte ţara, nu o vrea oropsită şi e gata să lupte, prin forţa cuvintelor şi supleţea minţii, pentru ca patria s-o ducă bine „şi tot românul să prospere”. E interesant însă că Florin Zamfirescu şi alţii ca el aveau cu totul alte păreri înainte de 1 ianuarie 2007, data intrării României în Uniunea Europeană. Atunci UE era bună, cinstită, distinsă şi frumos mirositoare. Avea maniere de contesă şi limbaj de profesor universitar. Era o structură de o puritate boreală şi de o frumuseţe egalabilă doar de Coasta Amalfitană. Acum, când România face (încă) parte din UE, Florin Zamfirescu se declară nemulţumit. De fapt, dacă ne uităm mai bine, UE e un căpcăun nemilos, un satrap, o dihanie coruptă şi smintitoare.

Invitat la Adevărul live, Florin Zamfirescu pune în circulaţie, fără strop de jenă, toată gama de clişee cu iz de propagandă rusă. În apogeul delirului, părăsit de simţul ridicolului, actorul constată că nu noi avem nevoie de francezi şi englezi, ci ei de noi. Fuga din realitate, unul dintre sporturile la care suntem campioni mondiali, e la ea acasă în părerile lui Zamfirescu. Să spui, fie şi metaforic, că „UE ne fură femeile, copiii, inteligenţa, zăcămintele, solul şi văzduhul” înseamnă să nu te poţi despărţi sub niciun chip de retorica de tip România Mare. De altfel, cu peste doi ani în urmă, când a devenit purtător de cuvânt al unei uniuni formate din PRM şi Partidul Poporului, omul nostru n-a uitat să pună semnul egalităţii între multinaţionale şi furt. Diabolizarea străinului, un procedeu deja banal în discursul urii pe care-l rostesc falşii patrioţi, e prezentă şi la Zamfirescu, semn că ştafeta întinsă de Corneliu Vadim Tudor a încăput pe mâna cui trebuia.

Florin Zamfirescu (un actor plin de talent, dar nimic mai mult) nu e singurul antieuropean care îşi vrea România înapoi, fără să i-o fi subtilizat cineva. Lucruri asemănătoare se aud şi din gura lui Alexandru Arşinel, unul dintre marii beneficiari, la diverse gale actoriceşti, ai confuziei dintre popularitate şi valoare. În studioul de la Digi24, Arşinel face la rândul lui, cu puţine zile în urmă, câteva afirmaţii buimăcitoare. Printre ele: „Protestatarii nu ştiu de ce se adună în piaţă” (cum de ce? Fiindcă aşa le-a ordonat Soros) şi „Nu primarii şi politicienii sunt vinovaţi pentru infrastructura precară din Bucureşti” (bineînţeles, de vină sunt moaşa din Ardud, Taraful Zece Prăjini şi eclipsa din 1999). Simţindu-se în formă, Arşinel mai slobozeşte o mărgică neuronală: „Nu ne adunăm să scoatem Capitala în afara Bucureştiului”. Nu, nici vorbă. Iar invers, cu atât mai puţin.

Ascuţimea analitică a lui Alexandru Arşinel iese cel mai bine la iveală când Florin Negruţiu şi Claudiu Pândaru, gazdele emisiunii „În faţa ta”, îl atrag în zona sentimentelor faţă de UE. Aici, Arşinel e frate de cruce (de piatră) cu Florin Zamfirescu. UE „încearcă să ne calce pe grumaz ca să cedăm”, spune fosta catenă farmaceutică, surâzând solomonic. Arşinel nu se lasă păcălit de manevrele şi de retorica reprezentanţilor UE. Cum adică, să nu furi? Da’ ce, în Finlanda nu se fură? Dar în Suedia? Dar în Danemarca? Poftim? În ţările acelea indicele de corupţie e aproape de zero? Eh, mai lăsaţi-mă cu astea, ştim noi cum se meşteresc clasamentele. Să-şi vadă de-ale lor şi să ne lase în ciorba noastră. Sau, mă rog, în mămăliga noastră, fiindcă, aidoma oricărui român adevărat, Alexandru Arşinel e o santinelă neclintită lângă statuia mămăligii carpatine, cu sau fără explozie întârziată. „Eu vreau să mănânc mămăligă dimineaţa, nu-mi spune tu să mănânc pâine prăjită”, declară actorul. Sindicatul nutriţioniştilor ia act şi se cutremură. Dar până la urmă e o lume liberă. Dacă vrea şi rezistă, Alexandru Arşinel n-are decât să se înfrupte la micul dejun şi dintr-o plăcintă cu – zi-i pe nume – rinichi.