SPECIAL BASARABIA. URSS a supus Basarabia prin teroare

Este vorba despre gulagul sovietic, prescurtarea de la acronimul rusesc pentru Administraţia Generală a Lagărelor. În plus, Stalin a repetat la scara Basarabiei foametea organizată care în anii 30 ucisese în Ucraina cinci milioane de ţărani. Între 1946 şi 1947, în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească au murit de foame 300.000 de persoane dintr-o populaţie de 3,4 milioane.

Represiunea sovietică în Basarabia a început chiar în zilele în care armata şi administraţia românească se retrăgeau dincolo de Prut, dupa ultimatumul dat de Moscova, în ziua de 26 iunie 1940. României i se acordau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei. Armata Roşie și trupele NKVD au trecut însă Nistrul imediat. Populația civilă a fost supusă la jafuri, torturi și asasinate.

„Din primele zile, crimele au devenit omniprezente în satele noastre. Erau identificaţi în primul rând şefii de post, jandarmii care nu reuşiseră să se evacueze, să treacă Prutul şi erau executaţi fără niciun fel de judecată. Ulterior s-au operat arestări în masă, în scurt timp închisorile nu mai dispuneau de spaţii libere. De fapt, capacitatea mai multor închisori a fost depăşită de câteva ori. Era o îmbulzeală de nedescris. Lumea era sancționată pentru crime absolut inventate de către sovietici”, explică Ion Varta, istoric din Basarabia.

Bunicul lui Vasile Jomiru a fost unul dintre țăranii basarabeni care a avut de suferit.

„În dosarul KGB-iștilor vasăzică, iată, ăsta este un chiabur cum îl numeau ei, culac, care a exploatat chipurile țărănimea”, explică Vasile Jomiru, supravieţuitor.

Regimul sovietic a declanșat distrugerea sistemului economic și a identității naționale. În vara lui 1940 a început naţionalizarea. Sute de mii de familii au rămas fără proprietăți. La 26 august, prin decret, 60.000 de basarabeni au fost trimiși la muncă forţată. Într-un singur an, numărul lor a ajuns la o sută de mii.

„Este vorba despre o muncă extenuantă, subnutriţie, chiar inaniţie, lipsă de condiţii elementare de trai, lipsă de asistenţă medicală şi mortalitate înaltă”, povestește Ion Varta, istoric Chişinău.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1940, 22.000 de basarabeni au fost deportați. Familiile au fost dezmembrate, bărbații fiind trimiși în lagăre diferite de cele în care au ajuns femeiile și copii. Este și tragedia prin care a trecut familia Valentinei Sturza. Bunicul, mama, tatăl și frații ei au ajuns în locuri de exterminare diferite.

„Ne-au urcat într-un vagon care până atuncea erau transportate vite, vagonul era murdar, nici paie nu erau așternute pe jos, fiecare și-a găsit câte un ungheraș cu familiile și s-au așezat pe podelele acelea murdare. (...) La stația Tereniuziac, trei vagoane s-au oprit și ne-au spus să coborâm. Ne-am coborât în niște zgură de cărbune și acolo era miliția cu câinii, ne-au înconjurat și ne-au scos în afara satului”, rememorează Valentina Sturza, supravieţuitoare a Gulagului.

Au trăit în barăci de lemn, în condiţii inumane, până când au reușit să fugă şi să se întoarcă în Basarabia. Însă teroarea nu a luat sfârșit. După 10 ani, toată familia a fost arestată din nou pentru evadare. Alții au plătit cu viața. Tatăl Veronicăi Gărbălău a fost arestat fără judecată în anul 1944 şi a murit în închisoare.

„În documentele sale este indicat că zece bărbați în vârstă de până la 30 de ani din sat au fost arestați precum că se pregăteau să facă organizație de luptă împotriva armatei sovietice în 1944”, povestește Veronica Gărbălău, supravieţuitoare.

Între 5 şi 9 iulie 1949, un alt imens val de deportări a cuprins 40.000 de basarabeni, majoritatea români, dar şi ucrainieni, ruşi sau evrei.

Marea foamete din 1946 - 1947

Documentele confirmă că în anii 1946 și 1947 sovieticii au organizat marea foamete. Unul din nouă basarabeni a murit atunci.

„Mai întâi au fost rechiziţionate toate rezervele de cereale, de produse alimentare, în special de la oamenii din zona rurală şi, după aceasta, în condiţiile unei secete cumplite, s-a murit pe capete pentru că ţăranii erau lipsiţi de rezervele tradiţionale pe care şi le făceau de fiecare dată”, spune Ion Varta.

Vasile Jomiru era copil pe atunci, dar nu poate uita nimic. Sovieticii aveau grijă ca în sate să nu mai rămână nimic de mâncare.

„Am găsit într-un cireș niște cirese într-o căldăruță mică, am strâns eu cireșele acelea și când m-am întors în sat mi-a ieșit în întâmpinare președintele sovietului sătesc și mi-a luat cireșele acelea ... Ăștia vasăzică mi-au luat tot și când am avut o mână de cireșe și pe acelea mi le-au luat”, își amintește Vasile Jomiru, supravieţuitor al foametei.

La Chişinău, despăgubirea victimelor represiunii sovietice și restituirea proprietăţilor se află acum abia la început. În 1989 a fost dată o lege de reabilitare.

„Așa am plâns atuncea de tare, ori că de bucurie, ori că de scârbă că atâția ani am fost pedepsiți și am fost sub presiune”, rememorează Antoaneta Rotaru, supravieţuitoare.

„Simbolul ăsta al lor, secerea și ciocanul, trebuie lichidat de pe fața pământului, deoarece cu secerea, se vede singură secerea aceea cu care au secerat sute de mii de vieți omenești”, spune Valentina Sturza, supravieţuitoare.

„Rănile se pot închide? O sută de ani am stat....”, e de părere Vasile Jomiru.

În august 2012, Chişinăul a interzis prin lege afișarea simbolurile comuniste. Dar experţii europeni ai Comisiei de la Veneţia consideră că legea încalcă libertatea de exprimare. În timp ce holocaustul nazist este permanent sancţionat, crimele din timpul gulagului sovietic nu au fost judecate nici până astăzi.

Din aceeaşi secţiune, SPECIAL BASARABIA:

Anul 1940, a doua pierdere a Basarabiei, în urma înțelegerii dintre Hitler și Stalin

O unire imposibilă: România şi Republica Moldova

Basarabia, provincia cea mai urgisită

Rusificarea a dominat epoca sovietică

Republica Moldova, la răscrucea dintre Uniunea Europeană şi Rusia

Basarabia, alt nume al Țării Românești