Sfârşitul anului 1916: România, aproape ştearsă de pe hartă
„Bărbați, femei, copii, bolnavi și bătrâni umblau în ploaie, pe vânt, pe ninsoare. Unii nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul drumurilor. Alții mureau în șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate pradă corbilor. În depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu”, relata I. G. Duca, ministru al Culturii în acele momente.
Aceste imagini de infern erau realitatea crudă din toamna anului 1916. Armatele germane invadaseră România, iar locuitorii satelor și orașelor din Oltenia și Muntenia fugeau îngroziți din calea lor.
Armata română fusese zdrobită. Scurta bucurie a victoriei din Transilvania s-a transformat curând într-o agonie nu doar pentru militari, ci și pentru toată suflarea românească, administrație și curtea regală. Cauzele dezastrului au fost multiple: de la proasta echipare și pregătire a armatei, la corupția și degringolada de pe scena politică și nerespectarea angajamentelor luate de aliații francezi, eglezi și ruși față de guvernul de la Bucureşti.
La intrarea în primul război mondial, România lupta pe cel mai lung front din Europa, peste 1.200 de kilometri.
„Planul de operaţiuni al Armatei Române a fost mult peste puterile unui stat mic ca România. Comandamentul român nu s-a îngrijit ca Armata Română să fie dotată cu un armament modern”, spune istoricul Nicolae Pepene.
„Armata Română nu era capabilă să facă față unei forțe redutabile, așa cum erau armatele germane sau austro-ungare”, adaugă Vasile Popa.
Situația devine dramatică pentru România pe 6 septembrie 1916, la doar 12 zile de la intrarea în război. Guvernul de la București trimisese jumătate de million de soldați pe frontul din Transilvania, lăsând aproape descoperită partea de sud a țării. Profitând de această vulnerabilitate a frontului, nemții și bulgarii lovesc cu putere armata română la Turtucaia și aproape că o nimicesc. Generalii care comandau trupele române își părăsesc soldații și fug la București.
„La Turtucaia a fost o lovitură surprinzătoare executată de gruparea condusă de generalul Mackensen (...) În planul lor, România trebuia să fie scoasă din război până la sfârșitul anului 1916”, arată Vasile Popa.
Iar planul le-a reușit. Odată spart frontul în sud, armatele germano-bulgare, comandate de generalul Mackensen, au spulberat rând pe rând rezistența românilor, ajungând în scurt timp să cucerească toată Dobrogea și să pornească spre București. Între timp, al doilea corp de armate germane, comandate de mareșalul Falkenhayn, a lovit trupele române în Transilvania. Cuceririle făcute la începutul lunii septembrie au fost în scurtă vreme pierdute.
„Românii, având un armament inferior inamicului, au fost obligaţi să treacă în defensivă şi în Transilvania şi, într-un timp scurt, am fost aruncaţi înapoi pe crestele Carpaţilor”, spune Nicolae Pepene.
Într-un timp și mai scurt însă, românii au fost aruncați peste crestele munților și, în urma unor valuri de atacuri succesive date de trupele lui Falkenhayn, Oltenia și Muntenia sunt invadate. În scurt timp avea să fie ocupată și Capitala. Armata și populația se retrag din fața nemților. Dezordinea era totală. Soldații flămânzi cerșeau mâncare la porțile caselor sau furau prin spatele curților. Au murit mai puțini soldați în încleștările cu inamicul și mai mulți din cauza lipsei de hrană și de istovire de pe urma marșurilor, unele ordonate inutil de ofițeri incompetenți, își amintește un ofițer din armata română retragerea din iarna anului 1916.
„Noi trebuie să recunoaştem: primul război mondial l-am pierdut. Deşi ne-a găsit sfârşitul războiului în tabăra învingătorilor, noi am pierdut acel război”, adaugă istoricul.
„Exista un risc ca România să-şi piardă întregul teritoriu (...) S-a decis ca o bună parte din averea ţării, actele importante, arhivele importante, bijuteriile coroanei regale, bijuteriile marilor familii boiereşti, dar în primul rând şi-n primul rând fondul de aur de la Banca Naţională, să fie adăpostite toate la Moscova”, a spus consilerul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu.
Așa se face că 92 de tone de aur, încărcate în 17 vagoane, au luat în iarna anului 1916 drumul Moscovei. Au trecut aproape o sută de ani de atunci, dar nici astăzi Rusia nu a înapoiat României averea pe care, practic, a confiscat-o.
Dacă tezaurul a fost trimis la Moscova, guvernul, parlamentul și regele s-au refugiat, în ultimul moment, la Iași. La numai patru zile de la retragerea autorităților, pe 7 decembrie 1916, armata germană, în frunte cu generalul Mackensen, intra în București și lua în stăpânire capitala României. O zi mai târziu sosesc și armatele turce și bulgare, care pornesc la un adevărat jaf al populației rămase pe loc.
„Se intră prin case. Se instalează în ele fără nicio jenă. Bulgarii se poartă ca adevărați bandiți: la amurg ei pradă prăvăliile sau intră prin case cu revolverul întins și cer bani”, scria Alexandru Marghiloman, președintele Partidului Conservator de atunci.
La 57 de ani de la unirea făcută de Alexandru Ioan Cuza, România era din nou ruptă în două. Spre deosebire însă de 1859, în 1916 nu mai existau două ţări româneşti - Muntenia şi Moldova aşteptând momentul prielnic să se unească. Mai exista doar jumătate din Moldova, o palmă de pământ unde statul român a funcţionat vreme de doi ani, până la Marea Unire din 1918.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
