Risc de monumentalizare

Moartea lui Cristian Ţopescu este una dintre întâmplările în care dispare persoana şi rămâne standardul. Pierdem un profesionist şi ne refugiem în sutele de amintiri pe care ni le lasă. Suntem văduviţi de corporalitatea comentatorului, dar nu şi de instituţia care-i poartă numele. Iar Cristian Ţopescu a avut toate datele să se transforme din slujbaş în instituţie: har de narator al faptului sportiv, glas capabil să preia şi să distribuie emoţii, pasiune, empatie, plăcerea de-a se informa spre a-i informa apoi pe ceilalţi, talentul şi uneori curajul de-a sparge griul epocii prin pete de culoare. Într-un timp care privilegia şopârla, aluzia şi limbajul esopic, Cristian Ţopescu a fost, alături de Sanda Ţăranu şi Tudor Vornicu, unul dintre oamenii aplaudaţi şi admiraţi. Se întrunesc, aşadar, toate condiţiile pentru a călca strâmb când vrem să vorbim şi să scriem despre Cristian Ţopescu.

E ridicol, de pildă, să vezi o tânără crainică de 25 de ani vorbind despre Cristian Ţopescu şi amintindu-şi de nopţile magice de la Montreal şi Moscova sau de Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. Sigur, un enunţ de tipul „Cristian Ţopescu ne-a încântat şi ne-a ţinut cu sufletul la gură la olimpiadele din 1976 şi 1980” e o formă de-a vorbi în numele publicului. Numai că ai nevoie chiar şi în asemenea situaţii de un strop de atenţie în cazul în care vrei să eviţi situaţiile delicate. Dacă la Campionatul Mondial din America crainica noastră avea un an şi nu prea putea să identifice vocea comentatorului, în 1976 şi 1980 lucrurile sunt şi mai şi: bunul Dumnezeu mai avea mult până să-i decidă venirea pe lume. (Pentru pedanţi, să spunem că e vorba de Jocurile Olimpice şi nu de olimpiade, câtă vreme olimpiadele reprezentau intervalele dintre două ediţii ale Jocurilor.)

Presa scrisă calcă şi ea în străchini. Nu toată, o parte. Şi nu în toate străchinile, ci doar în cele ale bunului-simţ. Fiţuici virtuale populate de inşi fără putinţa îmbujorării au grijă, imediat după ce varsă câteva lacrimi de conjunctură, să scoată pe tarabă viaţa defunctului şi să ţopăie în ritm de click-bait pe mormântul lui. Pe lângă omagii şi gânduri curate, Cristian Ţopescu are parte şi de zoaiele ziarelor de cancan, aşa cum au păţit la vremea lor şi alţii. Şi nu e nimic consolator pentru familia ziaristului să afle că la fel s-a întâmplat cu Olga Tudorache, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache sau Stela Popescu. Infamia e infamie, indiferent cine îi cade victimă. Dacă ar fi fost străbătuţi fie şi de umbra unui fior de jenă, aceşti ciocli cu dezacordul la butonieră n-ar fi momit prostimea cu titluri din categoria „Adevărata cauză a morţii lui Cristian Ţopescu” şi „Averea uriaşă pe care o lasă Cristian Ţopescu”. Ziaristul care dă titlurile şi cititorul care le soarbe se înfrăţesc aici în cruciada mizeriei. Din punctul ăsta de vedere, „Gazeta Sporturilor” merită o vorbă bună pentru acel „Notre respect, Cristian Ţopescu” cu care şi-a deschis ediţia omagială, spunându-le celor care nu ştiau că acel „Notre respect, Anderlecht” de pe tabela de marcaj din Ghencea (Steaua-Anderlecht 3-0 în 1986) fusese ideea celui pe care-l plângem astăzi.

Nici publicul nu e scutit de paşi greşiţi la evocarea lui Cristian Ţopescu. Până la un punct, fenomenul e normal, câtă vreme telespectatorii şi cei care comentează articole pe forumuri şi pe bloguri nu sunt profesionişti ai fenomenului. Una dintre reacţiile apăsate e monumentalizarea dispărutului, preschimbarea lui în statuie. Asta încă n-ar fi nimic, fiindcă toate ţările îşi respectă purtătorii de excelenţă (ceea ce Ţopescu a fost indiscutabil în materie de comentariu sportiv şi de eleganţă publică). Numai că ramificările acestei reacţii nu au o curgere bună. Prima dintre ele e sculptarea lui Cristian Ţopescu în marmura exemplarităţii. Sigur, aşa se întâmplă când tu, privitor, judeci cu inima. Dacă însă nu te rezumi la acest tip de judecată şi delegi competenţe şi altor organe, ajungi, mai devreme sau mai târziu, la concluzia că exemplaritatea e privilegiul sfinţilor şi al lui Isus Cristos. Cristian Ţopescu şi-a recunoscut franc greşelile şi atâtea vinovăţii câte va fi avut. Cine a văzut sau a revăzut dialogul purtat de tată şi fiica lui, Cristina, la Antena 3 (pentru acest episod, felicitări) a avut ocazia să audă, chiar din gura comentatorului, că niciun muritor nu are fir scurt cu perfecţiunea.

A doua ramificare ţine de felul cum se foloseşte uneori publicul de moartea unui purtător de prestigiu pentru a-i beşteli urmaşii din breaslă. A face din Cristian Ţopescu un reper al comentariului sportiv din România e cel mai firesc lucru din lume. A decide însă că, odată cu plecarea lui, comentariul sportiv a murit la rându-i e o nedreptate. Există o serie de comentatori foarte buni, de fotbal sau de snooker, de baschet sau de ciclism, de tenis sau de rugbi. Cei mai mulţi au crescut având în urechi comentariile lui Cristian Ţopescu, spre a cărui statură e posibil să fi aspirat. A-i transforma pe toţi la grămadă în jalnici epigoni trădează fie nepricepere, fie ostilitate gratuită. Ca în orice meserie, şi în comentariul sportiv există vârfuri şi loaze, oameni născuţi pentru aşa ceva şi impostori sau piloşi. Dar nu e onest să transformi calitatea unuia în defectul altuia. Nu e onest să le reproşezi comentatorilor tineri tocmai ce apreciai la Cristian Ţopescu. Printre altele, bogăţia informaţiilor. Când Ţopescu acoperea timpii morţi ai unei transmisii în direct livrând publicului o sumedenie de date, era lăudat şi felicitat pentru profesionalism. Când un comentator de astăzi face acelaşi lucru din acelaşi motiv, e privit chiorâş: „De ce ne împuie capul, asta ne trebuie nouă?” Învăpăierea comentariului e un alt motiv de judecată nedreaptă. Ţin minte ca ieri meciul de handbal România-URSS de la Jocurile Olimpice de la Moscova 1980 (15-9 la pauză pentru sovietici, 22-19 scor final pentru România). Ţin minte acutele şi patima lui Ţopescu, îi ţin minte emoţiile care parcă să-i astupau traheea, îi ţin minte explozia de bucurie la un gol al lui Maricel Voina sau la o paradă a lui Munteanu. Şi ţin minte cât am plâns la meciul acela. Dar asta nu mă poate face să spun că nimeni nu va mai fi în stare de ceva comparabil. Vor mai fi şi alţii, cu diferenţe specifice, fiindcă oamenii nu sunt produsul unui indigo cosmic. Iar dacă vreţi o dovadă, luaţi comentariul lui Radu Naum la finala olimpică de la Atena 2004, când Camelia Potec a câştigat medalia de aur.

Faptul că l-am pierdut pe Cristian Ţopescu n-ar trebui să ne facă să-i beştelim pe cei care vin după el. Unii chiar nu merită. Ceva asemănător s-a petrecut la moartea lui Ioan Chirilă, când, cu aceleaşi tipare de gândire, cititorii de presă şi de carte sportivă au decis că nimeni nu-i va mai ajunge vreodată la gleznă. Chirilă însuşi n-ar fi fost de acord cu un asemenea pronostic, mai ales că tocmai în apropierea lui au răsărit câţiva dintre cei care scriu astăzi viu şi plastic despre sport. Cristian Ţopescu şi Ioan Chirilă au fost şi rămân vârfuri de performanţă în gazetărie. Dar asta nu înseamnă că în urma lor se înşiră doar nişte spirite nevolnice, inferioare şi fără acces la logos. Nici pomeneală.