REPORTAJ. Parașutismul, între stil de viață și sport de performanță
După aproape un secol de istorie în ţara noastră, paraşutismul este tot mai la modă. Sute de tineri înfruntă fricile sărind de la 4000 de metri înălţime. În acelaşi timp, cei profesionişti doboară recorduri şi participă la campionate mondiale. Un sport prea puţin dezvoltat, care însă începe să prindă tot mai mult la noi în țară.
Delia: Nu ai cu ce să compari senzația asta, chiar nu ai cu ce să compari.
Alina Sime: Țin minte că după ce mi s-a deschis parașuta, mi-au dat lacrimi de fericire, nu-mi venea să cred că visul meu a devenit realitate.
Andi Nicolau: Îmi aduc aminte că emoția cea mai mare a fost în pragul ușii, mi s-a părut din ce în ce mai mare, cum să zic, hăul pe care îl vedeam, chiar așa am gândit atunci, cum să zic, am zis: mi-e frică.
Alina Tofoleanu: Uiți de absolut orice gând, orice problema, în caz că ai vreo problemă sau mai multe, uiți că luni trebuie să mergi la job, uiți orice.
Curaj, frică, adrenalină. Senzații extreme la 4000 de metri înălțime și un vis împlinit, pe care omul l-a avut dintotdeauna: să zboare. Parașutism, libertate pură.
De la trupe militare, la sportivi de performanță, parașutiștii au cucerit cerul în ultima sută de ani.
Ramona, parasutista amatoare: Eu încă sunt în starea aia de adrenalină. Îmi tremură picioarele, nu se vede... nu, e un sentiment foarte mișto. E totuși chestia aia de frică, puțin, pentru că e impactul. Nici nu știi la ce să te aștepți, nici nu știi cât de tare o să cazi. Dar viteză e... 200 și. Cădere în gol. Ceea e foarte mișto.
Reporterul emisiunii Din interior Delia Marinescu a hotărât să își asume riscuri pe care nu le putea controla.
Delia: Am emoții, îmi strâng pumnii să simt emoțiile. Mi-e frică de căderea liberă, care o să dureze aproximativ un minut, din câte am înțeles. Efectiv ai senzația că o să mori. Am țipat și am început să plâng, după ce s-a deschis parașuta, pentru că am simțit că am supraviețuit. Mi s-a părut foarte emoționant, nu cred că am trăit nimic mai puternic. Când m-am eliberat, a fost când s-a deschis parașuta. Și atunci am putut să văd lacul Mihăilești, peisajul superb, și să mă bucur de viață. Am supraviețuit, nu am murit. E senzație de supraviețuire, e superb.
Cel mai cunoscut drop zone din România se află la aerodromul Clinceni. La nici 10 kilometri de București, paraşutişti din generații diferite, își exersează manevrele de zbor. Ramiro Nicolau este cel mai experimentat parașutist român.
Ramiro Nicolau: Nu cred să aibă cineva mai multe salturi că mine. E vorba de 10.400 și ceva de salturi. Cam 40 de ani, destul de mult, o viață de om.
Fiul său, Andi, i-a moștenit pasiunea și la vârsta de 12 ani a făcut primul salt cu parașuta. Între timp, a devenit campion mondial și are în palmares nu mai puțin de 5000 de salturi.
Andi Nicolau: Asta am văzut la tatăl meu, mi-a plăcut ce am văzut, mi-a plăcut că există o disciplină, am o direcție, mi-a plăcut că nu m-a făcut să mă apuc de băut excesiv, de alte chestii care ar fi putut să îmi dăuneze. Nici măcar nu am încercat să fumez vreodată, pentru că deja aveam un drog, natural, adrenalina.
Cornelia Mihai este prima româncă parașutist clasată în top 4 mondial. Trăiește în Emiratele Arabe Unite, dar vine în România ori de câte ori are timp.
Cornelia Mihai: În 2014, în Florida, am fost prima femeie care am câștigat o medalie, am ajuns pe podium, o medalie de bronz, am ajuns la campionatul mondial, iar în 2015, în Canada, am câștigat medalia de aur la una dintre discipline - distanță, în pilotarea parasutei. Și de atunci am câștigat în diferite concursuri. În general, sunt pe locul 2, locul 3, mondial la overall. Și tot încerc să devin campioană mondială.
Alina Sime are peste 2000 de salturi, însă începutul carierei sale nu a fost deloc ușor: La 18 ani, am zis, acum e momentul. Și m-am dus ca o majoră și independentă ce mă simțeam, m-am dus să le spun părinților mei că eu mă apuc de parașutism oficial și, suprinzător, nu au ce să facă. Și atunci tata a zâmbit frumos și mi-a spus: nu, mama a început iară cu scandalul, și tata a început să-mi enumere, pentru că e o persoană foarte rațională: știi, pregătirea pentru bac, ia-ți adio, să mergi la facultate în alt oraș, nici asta, permis de conducere - nici acolo nu ai susținere.
Pasiunea lor a apărut în momente diferite, însă și-o manifestă în prezent cu aceeași intensitate.
Alina: Triggerul a fost, practic, la un moment dat când, într-o călătorie cu trenul, la 14 ani, cu mine în compartiment erau 2 parașutiști militari. Care povesteau de saltul cu parașuta. Și la finalul conversației au zis: a, uite că acum e simplu să sari cu parașuta. Nu e ca și cum ne-am apucat noi acum, poți să faci și parașutism sportiv. Și acolo ai o parașută de 20 de kilograme, poate să facă oricine, acuma, practic, parașutism. Atunci mi s-au deschis antenele, am zis, mamă! Dacă se poate face așa ceva, gata!
Dependența de zbor a făcut-o pe Alina Sime să se arunce cu parașuta chiar și când era însărcinată.
Alina: Nu ai niciun risc dacă ești parașutistă și faci asta frecvent, nu ai niciun risc, decât în momentul în care burtica devine vizibilă și atunci da, că te mai poți lovi de ușa avionului, de un coleg în aer, te mai atingi și mai bine nu riști. Dar până prin luna a cincea, a șase, ei spun că nu e problema.
Ramiro Nicolau: Aș putea să spun că m-am apucat de parașutism din greșeală. Făceam mai multe sporturi, dar cel mai important era caiac canoe. Și fratele meu s-a dus la turnul de parașutism, s-a împrietenit cu băieții de acolo și după o săptămâna mi-a spus și mie că putem să facem antrenament acolo, sunt niște băieți super ok, se face superantrenament, nu la nivelul pe care îl făceam la caiac, dar destul de consistent. Fiind unul dintre cei mai pregătiți de acolo, a venit regretatul maestru Sebe Vasile, m-a văzut, m-a remarcat și zice: nu vrei să te apuci de parașutism? Hai să facem un salt.
Andi Nicolau: Primul meu salt a fost la 12 ani, împreună cu tatăl meu. Probabil singura persoană cu care aș fi încercat senzația asta. Am crescut după el, unde a fost el pe aerodrom am fost și eu. Și făcând asta am trăit cea mai tare experiență din viața mea de până atunci.
Cornelia Mihai: Eu am început în 2002, la Aeroclubul României, la Strejnic, am început activitatea de parașutism și mi-a plăcut foarte mult. A fost o întâmplare că am încercat, eram în liceu, prietenele mele din liceu mi-au zis: a, uite am văzut anunțul acesta. Vrei? M-am dus. Nu am știut despre ce este vorba, dar am început să sar cu parașuta și pot spune că mi-a schimbat cursul viețîi. Am dedicat ultimii 15 ani, activității de parașutism.
Parașutiștii nu uită niciodată cum a fost primul salt.
Alina Sime: Știi când faci ceva pentru prima oară în viața ta. Deci, sentimentul ăla de început, de nou, nu știi la ce să te aștepți. Era o frică împletită cu emoție și cu dorințe și cu vise, de nedescris. Și-mi vine rândul: Alina, se uită frumos, îmi face semn la ușa. Și mă îndrept frumos spre ușa și zic: gata, asta e.
Cornelia Mihai: Odată ce s-a deschis parașuta îmi aduc aminte că era doar liniște, eram printre nori, soarele ieșea dintre nori... era de nedescris. Ar trebui ca toți... până și acum, după atâția ani de parașutism, este foarte greu să explici ce simți când sari cu parașuta. Trebuie încercat.
Ramiro Nicolau: Parcă văd și acum cum am făcut primul salt. Declanșează, trage de dreapta, am declanșat, am tras de dreapta și atât de tare mi-a plăcut, că nu am mai făcut nimic altceva. M-am dus în primul copac în care am aterizat, cred că am făcut cel mai lung zbor din ziua aia.
Andi Nicolau: Neavând răbdare, s-a organizat un eveniment la Călărași în 2002, la 12 ani. Nu există ideea de salt în tandem în România, implicit nici legislație nu exista și am făcut-o până la urmă. A fost de departe cea mai tare experiență pe care puteam să o am.
Sunt parasutişti pentru sentimentul de zbor, pentru senzația de a controla căderea în gol, un fapt pe care corpul îl acceptă cu greutate. Și au învățat că de fapt curajul este o frică mai mare.
Andi Nicolau: Eu am 5300 de salturi, în peste 11 ani de carieră și pot să zic că încă simt frică. Din punctul meu de vedere e utilă, ne ajută, atunci când ești într-o situație limită, nu curajul te salvează, ci frica. Instinctul de conservare, dorința de a supraviețui, ele ne ajută să mergem mai departe și să supraviețuim.
Alina Sime: Aproape 2000 de salturi am acum, la fiecare salt îți este un pic frică. Doar că știi cum e? Una e frică aia care te paralizează și altă e frica aia care te uiți în ochii ei și îi spui: I KNOW YOU FEAR, LET'S GO JUMP!
Emiratele Arabe Unite, Franța și SUA sunt țările cu cea mai îndelungată tradiție în paraşutismul sportiv. În România, deși aerodromurile sunt puține, investițiile private din ultimul timp duc către dezvoltarea acestui sport extrem. Dragoş Boeru este fondatorul celei mai mari comunități de paraşutişti din estul Europei. Inspirat de modelul francez, a înființat TNT Brothers, o asociație cu 8000 de membri.
Dragoş Boeru: În anul 2006, fratele meu a fost în Franța, la o bursă, și eu am fost în vizită acolo. Împreună am mers la un aerodrom unde am văzut ce frumoasă e activitatea și ce înseamnă să zbori, să înveți oamenii să zboare și să vezi toate disciplinele sportului. Încet, încet ne-am interesat ce înseamnă avionul, ce înseamnă parașutele, instructori, ce ai nevoie. În același timp am făcut salturi și am căpătat experiență, și împreună cu Bogdan am făcut cursurile de instructor tandem și instructor AFF, și în vara anului 2010 am făcut primul salt la noi acasă, la TNT brothers.
În fiecare vară, la finalul lunii iulie, TNT Brothers organizează la Clinceni evenimentul Girls can Fly. Cele mai experimentate fete parașutist din România execută salturi spectaculoase și demonstrează din plin că acest sport nu este doar pentru bărbați.
Alina Sime: Am încercat să încurajăm femeile să își dea seama că nu este doar un vis și un mit, ci efectiv pot și ele să faca chestia asta.
Andreea Hulub: Și fetele pot zbura și nu oricum, spunem noi, foarte bine, esența e să transmitem comunității că existăm și că știm ce facem și să încercăm să cooptăm cât mai multe persoane în această comunitate și să dezvoltăm abilitățile de zbor ale fiecăreia.
Ca să zbori cu parașuta ai nevoie de o stare de sănătate bună și să nu ai mai puțin de 16 ani. Poți începe cu un zbor în tandem, care costă 800 de lei, în care ești însoțit de un instructor. Dacă îți place foarte mult, te poți înscrie la un curs de instructori AFF, adică de paraşutişti profesioniști. Pentru asta, trebuie să scoți din buzunar între 7000 și 9000 de lei, iar ulterior pasiunea ta se poate transformă în job. Alina se pregătește pentru acest lucru.
Alina Tofoleanu: În 2013 am făcut un salt în tandem, prietenul meu sarea cu parașuta de ceva timp și mi-a plăcut foarte mult și am zis să încerc. Apoi am mai făcut un tandem, pentru a fi sigură că vreau să fac asta și că-mi place și apoi am făcut școală de parașutism, mi-am luat licența și am putut sări singură.
După ce termini cursul, te ocupi de împachetarea paraşutelor, filmezi în zbor iar când ai câștigat suficientă experiență, îi poți însoți pe tinerii amatori de senzații tari.
Prima unitate de paraşutişti militari din România a fost înființată în anul 1941 de Mareșalul Ion Antonescu. După ce trupele sovietice au ocupat țara, în august 1944, batalionul a fost desființat. A fost reînființat în anul 1950, datorită lui Grigore Baştan, cea mai mare legendă a parașutismului românesc.
Col. Vasile Soare: Este o figura emblematică a parașutismului militar românesc, el a fost subofițer în această primă subunitate care a luptat în 1944, ulterior a devenit ofițer și a reușit să convingă autoritățile vremii de necesitatea acestei unități.
Generalul Grigore Baştan a inventat parașuta model BG7M, care se află și astăzi în dotarea trupelor române. Este primul român care a sărit de la 10.000 de metri, în anul 1970 și rămâne în istorie drept părintele trupelor române de parașutism.
Trei recorduri mondiale la parașutism au fost atinse de un român. Ionuț Riteş, campion național la acest sport, păstrează zecile de titluri naționale, dar și omologarea recordurilor sale.
Ionuț Riteş: Aici este un salt omologat de către Cartea Recordurilor, din SUA, Longest Skydive Jump. Cea mai lungă lansare cu parașuta din lume, din mileniul 2, cu aterizare în mileniul 3. Au fost 4 paraşutişti, din partea Aeroclubului României.
Tot Ionuț Riteş a fost primul care a zburat cu paramotorul într-o salină.
Ionuț Riteş: Aici este vorba de o lansare demnă de Cartea Recordurilor, pe care am realizat-o alături de Adrian Buzan, la -208 metri adâncime, în salina Slănic Prahova. A fost primul zbor în spațiu închis și cel mai de adâncime zbor din lume.
Și tot el a luat parte la cea mai mare paraşutare pe timpul unei eclipse totale de soare, în august 1999.
Ionuț Riteş: Am sărit 18 paraşutişti, 9 din partea Aeroclubului României, 9 din partea SRI. Lansările au fost bune. Au fost două. Una la începutul eclipsei de soare și una în faza de totalitate. Mulți spun: dar puteam și eu. Dar într-adevăr, erau tot felul de păreri că pe timpul eclipsei totale s-ar putea stârni un vânt. Noi ne-am asumat lucrurile. Am 16 lansări de noapte, dar una în plină zi a fost o noutate. A fost o beznă și după ce am deschis parașuta, când m-am uitat în sus, chiar trecuse eclipsa și a apărut inelul cu diamant. Pe care l-am văzut, în toată splendoarea lui, deasupra straturilor atmosferice poluate. Nu am cuvinte să descriu... o amintire, foarte frumoasă.
Riteş are microbul paraşutismului impregnat în ADN. Și i l-a transmis și fiului său, Mihnea. Un adolescent de doar 16 ani, care abia și-a început cariera de parașutist.
Mihnea Riteş: Dorința mea, ținând cont că tatăl meu are 12 titluri de campion național, mi-aș dori să-l întrec. Nu am multe șanse, dar vreau să continui. Am dorința asta, să-l bat pe tatăl meu.
În parașutism există totuși și pericole. Experiența îi învață pe paraşutişti cum să se ferească de ele.
Ionuț Riteş: A fost un incident în care buclă textilă care ținea capota închisă s-a rupt pur și simplu, parașuta și-a început procesul de deschidere, însă comanda - parașuta extractoare - mi-a rămas în buzunăraș. Și s-a format, practic, în jurul meu, că un fel de potcoavă. Când am vrut să eliberez parașuta extractoare, nu am mai avut cum, pentru că se blocase în buzunar.
Ramiro Nicolau: Când deschizi o rezervă, este o acțiune foarte, cum să spun, ești atât de bine pregătit și fizic și mai ales psihic pentru chestia asta, teoretic, că momentul incidentului - bineînțeles că niciun incident nu seamănă cu celălalt, dar în momentul în care apare un incident, ești atât de bine pregătit încât nu ai timp să te sperii.
Pentru mulți pare nebunie curată, inconștiență și teribilism să te arunci de la 4000 de metri. Însă pentru cei care au încercat și au reușit să atingă cerul cu mâna, rămâne un drog fără de care nu se simt împliniți, nu pot funcționa.
Alina Sime: Nici nu am cuvinte, făceam 3-4 salturi pe zi, ajungeam seara acasă. Dormeam, nu-mi trebuia mâncare, apă, nimic. Dormeam neîntoarsă. Așa consum energetic și emoțional era în acele salturi. Veneai încărcat de bucurie, de fericirea aia pură. Cea mai pură formă de fericire și de libertate.
Cei care s-au aruncat în gol cred că orice om ar trebui să descopere senzația libertății pure, măcar odată-n viață.
Alina Sime: Pentru că efectiv le va schimba viața. Dacă consideră că nu o să le placă, că nu este un sport pentru ei, un salt este, din punctul meu de vedere, obligatoriu în viața fiecărui om;
Andi Nicolau: O să trăiască experiența lor proprie, nu poate să îi pregătească nimeni pentru asta, deci fie că așteaptă o zi, fie că așteaptă un an, nu o să fie niciodată pregățiți să sară cu adevărat.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
