Regina Maria, cea mai frumoasă imagine a României. Cum a ajuns în atenția întregii Europe

Data actualizării: Data publicării:
regina maria

În 1918, cel mai cunoscut chip al României era cel al Reginei Maria. Sub îndelungata domnie a regelui Carol I, România devenise o mică putere regională. În 1914, moartea bătrânului suveran, după anunţul neutralităţii ţării în primul război mondial, a adus-o pe Maria în atenţia întregii Europe. Ea, noua regină, englezoiaca de la Bucureşti, îşi putea convinge soţul, pe regele Ferdinand, să lupte împotriva Germaniei natale. Ea garanta românilor, implicit, lupta pentru Transilvania. De aici şi încăpăţânarea Mariei de a crede în victorie şi în 1917, când totul părea pierdut. Cât despre recunoaşterea noilor graniţe în 1919, nimeni nu va putea spune vreodată ce a contat mai mult: negocierile apăsate ale premierului Brătianu sau farmecul irezistibil al Reginei Maria.

În timp ce episcopul greco-catolic Iuliu Hossu citea în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu România, la Bucureşti oamenii invadaseră străzile. Sărbătoreau. Regele şi Regina se întorceau acasă. Părăsiseră Bucureştiul în noiembrie 1916 din cauza înfrângerii în faţa trupelor germane. Se revenea în capitala României Mari.

Sufrageria germană de la Palatul Cotroceni ar povesti multe dacă ar putea să vorbească. Ar povesti, de pildă, prânzul din 1 decembrie 1918. Reginei Maria nu îi venea să creadă că se află în sfârşit acasă, la Bucureşti, că ia masa împreună cu familia, din prea frumoasele ei farfurii de porţelan, iar pe masă se află pahare fine şi flori. De la începutul războiului, de Sfânta Mărie, august 1916, Regina nu obosise vreo clipă. Mai întâi a transformat Palatul Regal de pe Calea Victoriei în spital militar. Apoi, cu două treimi din ţară ocupată, în refugiul de la Iaşi, Regina Maria a dat proba de foc a vieţii ei. A îngrijit personal răniţi şi bolnavi de tifos exantematic, a organizat sistemul de ambulanţe, a participat la aprovizionarea cu lemne a oraşului supraaglomerat. A dat curaj tuturor atunci când cei mai curajoşi dintre curajoşi nu mai sperau că victoria este posibilă, dar acest prânz de adevărată sărbătoare şi bucurie, a fost scurt şi frugal. Ziua începuse triumfal cu intrarea suveranilor în Capitala eliberată. Iată ce povesteşte Regina:

Oraşul înnebunise complet de bucurie. Aveam senzaţia că până şi casele, şi pietrele din caldarâm strigau se bucurau, ovaţionau, se bucurau împreună cu mulţimea. Noi înaintam printr-un nesfârşit tumult de puternice ovaţii. Peste tot fluturau steaguri, peste tot la ferestre şi pe acoperişuri era plin de lume, ca să nu mai vorbim de străzi. Eu mergeam călare la stânga lui Nando, Nicolae lângă mine, Berthelot de cealaltă parte a lui Nando”.

Cortegiul Regal s-a îndreptat apoi spre Mitropolie unde a avut loc un Te Deum, adică o slujbă de mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru marea victorie. În cursul după amiezii, Regele Ferdinand şi Regina Maria s-au întors pe Calea Victoriei. Mulţimea dorea să îi ovaţioneze din nou. Iar în cursul serii a avut loc, aici, la Cotroceni, un mare dineu la care au luat parte 120 de invitaţi. Se celebra marea veste de la Alba Iulia: Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României.

La momentul Marii Uniri, Ferdinand se afla în România de 30 de ani, iar Maria de 27. Amândoi îşi făcuseră ucenicia sub mâna forte a regelui Carol I, un om al datoriei absolute. Soţia regelui Carol, Regina Elisabeta, cu romantismul ei uneori exagerat, i-a obişnuit pe cei doi să îi vadă şi pe cei mai umili dintre supuşi.

În 1889, când Ferdinand a devenit prinţul moştenitor al României - era nepotul de frate al regelui Carol I, care nu avea copii - ştia că Unirea e următoarea etapă în proiectul de ţară românesc. Iar Maria, sosită în Bucureşti la 17 ani, în ianuarie 1892, a fost învăţată să se identifice cu poporul ei.

Încă de la instaurarea dinastiei de Hohenzollern, în 1866, elita politică românească a controlat strict împământenirea familiei regale. În primul rând, prin Constituţia care prevedea că moştenitorii vor fi ortodocşi, în al doilea rând prin îngrădirea oricăror derapaje neconforme cu proiectul de ţară. Nu în ultimul rând, prin educaţie. Doamnele de onoare ale reginei Elisabeta şi ale Mariei proveneau din marile familii ale ţării, femei care ştiau cine sunt, capabile să explice şi altora.

Avea 17 ani. Regina Elisabeta dorea să înveţe să picteze, avea un profesor de pictură, pe care îl are şi principesa Maria. În discuţiile dintre ele, cu doamnele de onoare, în spiritul în care se încerca formarea lor în spiritul culturii româneşti, dialogul care trece dincolo de clase cumva, joacă un anumit rol. Regina Maria avea să încerce să îşi cunoască ţara, să se identifice cu nevoile ei. Dincolo de nevoia de autoreprezentare şi de modernitatea acestui demers al Reginei Maria, care îşi face fotografii în ţinutele care exprimau moda timpului său, există şi imaginea aceea ca „mamă a poporului”. Şi în această calitate, este clar ea ştie să aprecieze lucrurile frumoase pe care le vede. Şi despre frumuseţea costumului popular aproape că nu avem întrebări. El este un costum frumos. Şi ceea ce alege Regina Maria - care alege întotdeauna varianta de sărbătoare - sigur că are un plus de bogăţie şi de expresie plastică vizuală. De contrast cromatic”, afirmă Codruța Cruceanu, expert în istoria artei.

Principesa Moştenitoare a României a atras atenţia cu mult înainte să devină regină, în 1914. Fire energică şi voluntară, femeie frumoasă şi mamă a şase copii, Maria îi fascina şi pe români, şi pe străini.

Regina Maria era în primul rând extrem de frumoasă. Ea era chiar cea mai mare frumuseţe a perioadei respective între familiile domnitoare. Normal că atrăgea atenţia. Ea avea şi cele mai fabuloase bijuterii. Se ştia acest lucru pentru că primise bijuteriile pe linia sa rusească de la mama ei, Marea Ducesă Alexandra care era fiica ţarului Alexandru al II -lea. Acele bijuterii parţial s-au pierdut pentru că în momentul în care Tezaurul ţării a fost trimis la Moscova cu credinţa fermă că vor fi în bună pază acolo, când au venit bolşevicii la putere au pus mâna pe ele, cu atât mai mult cu cât România nu mai era aşa de prietenoasă i se alăturase Barasabia în primăvara lui 1918, guvernul bolşevic al lui Lenin şi Troţki suferea din acest motiv şi au pus mâna pe tezaur”, spune Adrian Silvan Ionescu, istoric și critc de artă.

Înfrângerea din 1916 şi retragerea la Iaşi au pus-o pe Maria într-o situaţie dramatică. Ea fusese un element decisiv în luarea hotărârii de intrare în război. Înfrângerea însemna nu numai sfârşitul ascensiunii României în regiune, dar şi înlăturarea dinastiei. Nu întâmplător, în negocierea păcii umilitoare de la Buftea, din martie 1918, Germania a cerut ca Maria să fie exilată. Curajul soldaţiilor români în bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz, spun mulţi experţi militari, se datorează şi unei mari infuzii de încredere. Armata română din 1917 nu mai era armata înfrântă din anul precedent. Numai prăbuşirea frontului rusesc din cauza loviturii de stat bolşevice a făcut ca România să nu fructifice aceste victorii. Or, în tot acest timp, Regina Maria a întruchipat speranţa că România este, în continuare, posibilă.

„Maria ca principesa moştenitoare şi ca regină, ea de fapt continua aceste activităţi caritabile sau de desfăşurare a unor activităţi sub protecţia Crucii Roşii Române, ea continua nu numai politica Reginei Elisabeta, ci şi pe cea a reginelor, prinţelor şi duceselor din Europa. De exemplu, erau regine consoarte, dar se puteau manifesta politic şi prin aceste activiţăţi sub Crucea Roşie. Mama sa, Maria Alexandrovna, ca şi sora sa, Alexandra Hohelohelangenburg erau de partea Puterilor Centrale, deci în Germania, ajutând în cadrul Crucii Roşii, ajutând în spitalele germane. Inclusiv soldaţi ruşi prizonieri au ajutat.

Pe de altă parte, regina Mary a Marii Britanii avea o activitate ca şi regina mamă Alexandra în cadrul Crucii Roşii britanice, Ţarina Alexandra, ca şi Marile Ducese, fiicele ţarului, desfăşurau o activitate caritabilă ajutând răniţii. Dar ceea ce a deosebit-o pe Maria, asta e esenţial, a fost curajul său de a se duce în mijlocul bolnavilor de tifos exantematic şi a-i ajuta, uneori nepurtând mânuşi de protecţie sau haine speciale, lăsându-i pe aceşti soldaţi bolnavi de tifos să se apropie de ea şi să-i sărute mâna. Sunt mărturii ale unor soldaţi americani sau britanici care erau uimiţi de curajul ei”, povestește Diana Mandache, istoric MNIR.

Această imagine extraordinară a unei regine care nu se teme de moarte a fost folosită inteligent în primăvara lui 1919, în negocierile de recunoaştere a graniţelor României Mari. În timpul Congresului de la Paris, premierului Brătianu i se reproşa pacea separată cu Germania. Prim-ministrul român a răspuns cu propria listă de reproşuri pentru Franţa şi Anglia. Replicile sale orgolioase au lezat aroganţe mai mari decât îşi putea permite Bucureştiul. În impas, Regele Ferdinand şi premierul Brătianu au jucat cea mai sofisticată carte de care dispuneau: Regina Maria.

Cazată la Ritz, în celebra Place Vendome, Regina Maria era asaltată pretutindeni de fani. Începând cu sosirea la Gară şi terminând cu serile de la Operă. Peste tot se auzeau strigăte de „Vive la Reine!”, „Vive la Roumanie!”, inclusiv pe stradă. Succesul extraordinar al Mariei era alimentat sistematic din ţară. Guvernul român îi ceruse suveranei să întâlnească câți de mulţi ziarişti îi este omeneşte posibil, dincolo de întâlnirile extrem de importante cu preşedintele american, Wilson, cu preşedintele francez, Poincare, sau temutul premier francez Clemenceau. Salonul Reginei de la Ritz a fost transformat în sală de presă. Lucru nu tocmai simplu, după cum povesteşte Regina în jurnal, la 6 martie 1919:

„Vă puteţi imagina cum este să fii prins ca într-o cuşcă de aproximativ 40 de ziarişti adevăraţi, toţi agăţându-se de tine şi punându-ţi întrebări. Mi-am dat toată silinţa. I-am primit pe toţi drept în ochi, m-am folosit de toate limbile pe care le ştiam şi am vorbit pentru ţara mea. Mai întâi, i-am primit pe francezi, apoi italieni, apoi pe englezi şi americani. Mai târziu, jos în hol, pe toţi ceilalţi, când am socotit că am terminat. Şi ... Slavă Domnului! Sper că am făcut mult bine ţării mele!”.

Frontierele extinse au fost recunoscute prin tratatele de la Versailles şi Saint-Germain din 1919 şi tratatul de la Trianon din iunie 1920.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri