Pelerinul papuaş

„Aseară mi-am luat cercei / Şi azi i-am dat pe E-bay, / Am scăpat rapid de ei / Pe două sute de lei”. Sau: „Aseară mi-am luat cipici, / Cu Swarowski, cu sclipici, / Şi fiindcă mi-erau cam mici / I-am vândut cuiva pe-aici”. Născându-se poet, românul poate pune în versuri orice, de la filozofemele ovine ale lui Petre Daea la eliberarea lui Dan Diaconescu şi de la trivialităţile lui Codrin Ştefănescu la hârjoana dintre Mălin Bot şi Adrian Năstase. Subiecte să fie, că aptitudini de versificator se găsesc. Iar subiectele dau năvală şi mai multe nu. Mai atente la preluare decât ridicătorul unei echipe de volei, televiziunile le urcă la gradul de evenimente chiar şi atunci când nu sunt altceva decât biete mărunţişuri de mahala. Iar cine a făcut observaţia că mahalaua s-a mutat în centru a primit cea mai nouă confirmare cu două-trei zile în urmă, când o porţiune din Calea Dorobanţilor a fost blocată de o femeie care s-a decis să-şi dea hainele şi alte obiecte personale cui va dori să le capete. La o numărătoare superficială, să fi fost şase-şapte sute de amatori, dacă nu mai mulţi. În ce priveşte versurile de la început, ele reflectă un modus operandi în care o parte din participanţii la întâmplare au pus laolaltă mârlănia, spiritul de turmă şi pofta de ciubuc.

Numele persoanei care a organizat combinaţia de pomană, circ şi loterie de pe Calea Dorobanţilor nu contează. Ar fi facil şi ieftin să pui reflectorul pe ea. Altele sunt lucrurile care jignesc ochiul, urechea şi inteligenţa martorilor cu discernământ sau pe ale celor care au văzut întâmplarea la Antena 1 şi la AntenaStars (există un curent premental care susţine că împreunarea a două cuvinte care nu se pot scrie decât separat e o probă de originalitate). Primul ţine de constatarea că pe când chilipirgiii îşi organizau pelerinajul papuaş sub balconul donatoarei, un om mai vârstnic decât ţara căreia i s-a sărbătorit ieri ziua națională se plimba prin Alba Iulia, unde venise să se încline şi să se închine. Omul se numeşte Mihail Şora, are 101 ani şi merită o reverenţă din partea tuturor celor care nu şi-au pierdut reperele. Ei bine, gestul lui Mihail Şora s-a bucurat de o reflectare anemică la televizor. Prin contrast, bâlciul de pe Calea Dorobanţilor a avut parte de toată atenţia şi afecţiunea televiziunilor care o găzduiesc pe împărţitoarea de haine în diversele ei faze de delir.

Un alt fenomen interesant este viteza de reacţie a daibojiştilor. Asta mai cu seamă în condiţiile în care mizeria de pe Calea Dorobanţilor a fost avanpremiera vestimentară a deja tradiţionalului meleu caloric. Ziua naţională, căreia lumea a ajuns să-i spună Ziua cârnaţională, s-a dovedit, ca în fiecare an, pretextul unei dări de buznă spre cazanul cu fasole, oala cu cârnaţi şi cea cu sarmale. În două-trei zile, turiştii străini care s-au nimerit şi pe Calea Dorobanţilor, şi în locurile unde s-a împărţit mâncare de Ziua României vor fi avut ocazia unei stupefacţii dense. Obiceiul lucrului smuls prin luptă şi îmbulzeală a reapărut. Iar cei care nu au astăzi mai mult de treizeci de ani trebuie informaţi că nu suntem novici la acest capitol. Coada şi miriapodul uman de miercuri şi de vineri au părinţi cu experienţă în domeniu. Pe vremuri, frigiderele şi televizoarele se cumpărau pe bază de liste, strigări periodice de nume (în ideea că vreunul dintre candidaţi ar fi putut să renunţe sau să treacă la cele veşnice), aşteptare în aer liber şi încăierări furibunde.

Fireşte, trebuie spuse două vorbe şi despre discreţia diafană a autorităţilor în faţa spectacolului de pe Calea Dorobanţilor. Carevasăzică, nişte sute de oameni (unii cu copii mici în braţe) ocupă trotuarul şi o parte din stradă, îi deranjează pe cei care locuiesc în zonă, încurcă traficul şi se iau la harţă între ei, fără ca nimeni dintre cei care au păstrarea ordinii publice în fişa postului să intervină. În cazul ăsta, ce s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi s-ar trezi victima unui puseu de filantropie şi ar scoate pe tarabă tot ce nu-i mai face trebuinţă? Cum ar arăta oraşul dacă exemplul donatoarei de miercuri seara ar fi preluat în cascadă de câteva mii de oameni din toate cartierele oraşului? Cât de mare e riscul ca bunul-plac să devină deviză şi stil de lucru de-a lungul şi de-a latul Capitalei? Şi nu cumva povestea de miercuri e un caz flagrant de tulburare a ordinii publice?

Sunt întrebări care vor rămâne fără răspuns şi vor migra spre zona mirărilor retorice. Spectacolul paţachinei care se visează divă se va transforma în amintire şi, încet-încet, va strânge praf într-un cotlon din cancelaria minţii. La fel se va întâmpla şi cu pelerinii papuaşi îngrămădiţi sub balconul distribuitoarei de pantofi cu autograf şi de haine purtate. Ar fi totuşi interesant de aflat câţi dintre ei nu şi-au procurat doar haine pe gratis, ci şi mâncare la cazan de 1 Decembrie. Ar fi la fel de interesant de ştiut câţi dintre ei s-au bucurat la eliberarea din detenţie a celui pe care paţadiva îl recunoaşte drept „mentor şi unic şef”. Probabil că majoritatea. Nu de alta, dar e bine să nu-l omagiezi numai pe cel care ţi-a adus pâinea (plus hainele), ci şi pe cel care a pus la bătaie circul.