PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. Genul programului: comedramă

Aşa cum unii suferă din cauza deficitului de vitamina D, alţii au o carenţă de simţul ridicolului. Faptul le provoacă tulburări care merg de la confuzie la datul în stambă. Iar televiziunea, draga de ea, le întinde o mână multora dintre cei care nu găsesc alte scene pe care se pot produce. Într-un articol intitulat „Eminescu şi recitatorii”, din volumul „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Andrei Pleşu scrie despre felurile în care se poate masacra poezia lui Eminescu prin recitare şi face o tipologie a recitatorului. Ar trebui citat tot articolul, dar mă limitez la câteva fraze despre „recitarea de tip filozofic”. Iată-le: „Am văzut, în această privinţă, lucruri ameţitoare: actorul apare pe scenă hăituit de concepte, vorbeşte precipitat, respiră greu şi scuipă abundent. Are aerul că nu reproduce un text, ci îl fabrică pe loc, într-o agitaţiune care macină nervii întregii asistenţe: cuvintele nu-i vin sau, dimpotrivă, îl năpădesc torenţial, urletul alternează inexplicabil cu şoapta, ochii se închid comatos sau se holbează ca de dambla. Nu poţi, privind, decât să te simţi indiscret: ai nimerit peste cineva care tocmai îşi pierde minţile.”

Am avut exact acelaşi sentiment joi dimineaţa, pe la 10.45, când Dani Oţil şi Răzvan Simion şi-au încheiat ediţia din „Dimineaţa cu Răzvan şi Dani” invitându-i în platou pe Dorina şi Marian Nistor. De ce i-au invitat? Probabil, ca să cânte. Cum însă drumul de la intenţie la concretizarea ei e lung şi plin de primejdii, rezultatul a fost un rateu jalnic. Din toate punctele de vedere. Boicotaţi de hoţii care le-au furat toate oglinzile din locuinţă, cu tot cu cea de la baie, Dorina şi Marian Nistor au stârnit, din clipa apariţiei, un amestec de compătimire, revoltă şi sentiment al indiscreţiei. Fireşte că prima reacţie a telespectatorului e râsul homeric. Dar e doar o reacţie epidermică. În spatele ei stă sau s-ar cuveni să stea uluirea faţă de prăbuşirea standardelor TV, chiar şi într-o emisiune matinală, unde cuvântul de ordine e buna-dispoziţie. E limpede că soţilor Nistor nu le poţi cere nici autoexigenţă, nici simţul ridicolului. Amândoi par întârziaţi în adolescenţă şi candoare. Amândoi refuză să admită că timpul trece şi că, până la noi probe, e ireversibil. Şi amândoi ies în public sub pavăza argumentului că vârsta nu trebuie să fie un obstacol. Sigur, poţi să apari pe scenă la orice vârstă, dacă treci nişte teste elementare: de ţinută, de adecvare, de performanţă propriu-zisă. Tina Turner poate cânta bine mersi – Sofia Vicoveanca, la fel. Însă ambele ştiu ce se face şi ce nu. Ce se cuvine şi ce nu. Dorina şi Marian Nistor nu au îndoieli şi par stăpâniţi de convingerea că apariţiile lor muzicale sunt prilejuri de încântare. Numai că nu sunt. Şi e sănătos să li se spună lucrul ăsta pe şleau.

De ce au eşuat cei doi în oceanul penibilului? Fiindcă e un semn de imaturitate şi kitsch să-ţi vopseşti chitara electrică în culorile drapelului. Fiindcă apariţia în costum naţional şi cu instrumentar din pop-rock prăbuşeşte în rizibil pe oricine. Fiindcă nu se face să pozezi în rocker rebel când, la 75 de ani, nu te mai ajută nici pletele (ce-a rămas din ele), nici dentiţia, nici statura. Fiindcă bandana pe frunte ar fi putut avea hazul ei cu patru-cinci decenii în urmă, pe vremea „Iscăliturii de lumină”, nu acum. Şi fiindcă nu poţi consimţi să faci playback când tu eşti unul, iar de auzit se aud două sau chiar trei voci bărbăteşti. Iar dacă tot faci playback, e bine să-ţi mai mişti din când în când şi degetele cu care schimbi acordurile, altminteri dai impresia că te scarpini la chitară, iar mâncărimea nu vrea să treacă. Exit Marian Nistor.

Trecând la consoarta dumisale, echipată cu cizme de inundaţii, pentru asortarea cu portul popular, şi binişor mai înăltuţă decât capul cu bandană al familiei, se cere remarcată în primul rând privirea ei fără egal în muzica momentului. Ochii Dorinei Nistor combină panica unui preot care a ratat un exorcism, disperarea lui Jacques Brel, desfrâul sangvinar al lui Peter O’Toole din „Caligula” şi spaima unui copil care dă nas în nas cu Nosferatu. Jumătatea feminină a familiei Nistor pare mereu hăituită şi nu ştii cine e de fapt pe urmele ei: Fiscul, paza spitalului de boli mintale, sesizată în fine cu privire la evadare, un critic muzical oripilat sau un vecin care nu mai suportă să se întâlnească atât de des cu ea pe scară. Nu-i vorbă, există intervale în viaţa scenică a Dorinei Nistor când spaima din priviri dispare şi în locul ei se înfiinţează, fără timpi morţi, zburdălnicia galeşă. Ce face atunci Dorina Nistor? Schimbă mişcările lălâi prin care însoţeşte „Cântecul haiducului” cu ţopăiala pseudoirlandeză de la „Răspuns cu iubire”. Pe când soţul simulează că ia nişte acute la care e limpede că n-ar mai putea ajunge nici sub hipnoză, soaţa se crede descinsă din Insula de Smarald şi schiţează câţiva paşi à la Michael Flatley şi ai lui. O face spre a arăta lumii cât de mică e distanţa dintre Riverdance şi Shiverdance, fiindcă reacţia normală în faţa unui asemenea procedeu e tremurul greu controlabil. Exit Dorina Nistor.

Spuneam că nu le poţi cere autoexigenţă şi simţul ridicolului unor personaje imature, care se cred omologii carpatini ai lui Bruce Springsteen (ce, el n-are bandană?) şi Janice Joplin. Însă poţi avea pretenţii de la Răzvan Simion şi Dani Oţil. Dacă e cineva de dojenit pentru finalul de alaltăieri al emisiunii, ei sunt. Bănuiala mea e că, pe durata minirecitalului Nistor, cei doi au zbughit-o afară din platou şi s-au umflat de râs. Ar trebui însă ca, la întoarcere, să-şi aducă aminte că nu e prima dată că le fac loc acestor invitaţi în emisiune. Singurul motiv corect al unei asemenea opţiuni ar fi gestul caritabil. În caz contrar, poate că n-ar fi rău să arunce ei un ochi în oglindă. În mod sigur au, şi nu doar una.