PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. Discursul urii, duhoarea gurii

Episodul petrecut luni după-amiază pe stadionul Anghel Iordănescu din Voluntari şi prezentat pe câteva posturi TV depăşeşte graniţele mojiciei. Ilie Ciuclea, patronul lui Juventus Bucureşti, nu e, în situaţia de faţă, doar o gazdă care, la vederea oaspeţilor, confundă „primitor” cu „primitiv”. El devine ghid pentru amatorii de excursii într-o Românie cavernicolă pe care îţi vine greu s-o aşezi în rama Uniunii Europene. Ilie Ciuclea dă dispoziţie ca, înaintea meciului din play-out cu Sepsi Sfântu Gheorghe, din boxele staţiei de amplificare să se reverse versiunea pornografic-xenofobă a cântecului „Doamne, ocroteşte-i pe români”, cântat în varianta originală de Sava Negrean-Brudaşcu. Subalternii se execută, iar asistenţa aude măscările antimaghiare prin care Ilie Ciuclea crede că-şi legitimează patriotismul şi naţionalismul.

Nu e prima şi nu va fi ultima mostră din ceea ce se cheamă, de la o vreme încoace, discursul urii în România. Au sărit şi alţii cabalina, cu tot cu şaua de fabricaţie panonică. La un Steaua-Ujpest consumat cu ani în urmă, nişte suporteri ai Stelei au arborat un banner pe care scria „Cât ţine o unguroaică rahatul în ea? Nouă luni”. În maghiară, pentru a se elimina echivocul din mintea oaspeţilor. Deosebirea dintre fapta de atunci a suporterilor şi scârboşenia de luni comandată de Ilie Ciuclea e importantă. În primul caz, vorbim de un grupuscul de exaltaţi. În al doilea, de patronul unei echipe din Liga 1. Manifestările şovine sau xenofobe de care ai parte în peluze sunt condamnabile, oriunde s-ar petrece – la Bucureşti sau la Budapesta, la un meci de handbal feminin sau de hochei pe gheaţă. Există isterici şi decerebraţi la Moscova şi Salonic, la Varşovia şi Belgrad, la Istanbul şi Monterrey. Mizeria unora nu se poate justifica sau explica prin raportarea la mizeria altora. „Las’ că şi voi faceţi la fel” nu e un argument, ci doar o formulă care încinge în loc să aplaneze. Oprobriul trebuie să fie ferm, indiferent cine e obiectul lui. Ungurii care aruncă pliculeţe cu urină în capul handbalistelor din România trebuie trataţi cu acelaşi ochi critic şi cu aceleaşi sancţiuni ca românii care zgâlţâie gardurile de protecţie şi zbiară „afară, afară cu bozgorii din ţară”. Fiecare pădure are uscături care se cuvin scoase şi date deoparte.

Dar asta e doar o parte a problemei. A doua parte ţine de faptul că ospitalitatea de tip Ilie Ciuclea se desfăşoară într-un an cu semnificaţii istorice şi politice pentru România pe care patronul lui Juventus Bucureşti nu pare să le discearnă. Nu ai voie să te comporţi aşa niciodată, şi cu atât mai puţin în 2018, dacă nu eşti duşmanul ţării pe care susţii c-o adori. Ilie Ciuclea iubeşte România cu atâta patimă, încât e gata s-o facă de râs în public. Şi nu ezită să-i semneze compromiterea, făcându-şi în acelaşi timp de ruşine părul care i-a albit inutil.

Un amănunt. După porţia de sex oral pe care, cocoţat pe statuie, Avram Iancu le-o distribuie ungurilor (nu e cam incomod, totuşi?), peste stadionul din Voluntari coboară zvon de cântec, joc şi voie bună. Nimic de obiectat. Atâta doar că, după muzica populară, de la aceeaşi staţie din care se revărsase un picuţ mai devreme kitsch-ul scabros şi xenofob cu crăişorul în erecţie şi cu „bomba atomică din câmpia nordică” (sic!) se intonează imnul naţional. Tot din patriotism, de bună seamă. Lui Ilie Ciuclea nu i se pare nepotrivit ca „Deşteaptă-te, române” să fie prefaţat de un pornoşag antimaghiar. În plus, Ciuclea se consideră îndreptăţit să-şi adjudece imnul ţării şi să facă din el un obiect de uz şi abuz personal. Ce anume îi dă dreptul lui Ilie Ciuclea să deschidă fiecare meci pe teren propriu al echipei sale cu „Deşteaptă-te, române?” Nimeni nu ştie, nimeni nu întreabă. Mai rămâne să-l pună la chefuri, la grătare sau când îşi serbează nepoţii. Totuşi, n-ai voie să te înstăpâneşti pe un simbol şi să-l degradezi în halul ăsta. Confiscând imnul şi punându-l la staţie pe unde apucă, Ilie Ciuclea se comportă ca bişniţarii care se plimbau pe Covaci cu un deceniu în urmă şi vindeau ţigări fără timbru echipaţi în treningul naţionalei de fotbal.

Un al doilea amănunt. Cu toate minusurile lui (şi va fi având destule), primarul Florentin Pandele din Voluntari nu are nicio vină în toată povestea. Publicul din Voluntari şi ceilalţi reprezentanţi ai echipei, la fel. Juventus Bucureşti nu deţine un stadion omologat pe care să-şi joace meciurile de acasă şi apelează la bunăvoinţa altora – mai întâi la a celor de la Petrolul, acum la a celor de la Voluntari. Juventus este un oaspete care se transformă de nevoie în gazdă în faţa celuilalt oaspete. Lui Ilie Ciuclea pare să-i fi scăpat şi amănuntul că, întâmplător, nu era la el acasă în după-amiaza zilei de luni. Nu de alta, dar la el acasă, conform regulamentelor în vigoare, nu are nimeni voie să-i calce pragul altfel decât pentru meciuri amicale.

Un al treilea amănunt, în folosul amatorilor de naţionalism viforos. Există pe YouTube un filmuleţ cu intonarea imnurilor la meciul de rugby Irlanda-Anglia jucat în 2007 pe Croke Park din Dublin. Adică exact pe locul unde, în 1920, poliţia engleză ucisese mai mulţi irlandezi nevinovaţi. Toată presa lumii a aşteptat intonarea imnului englez ca pe un prilej de huiduială irlandeză şi de resentiment urlat până în buza apoplexiei. Când colo, „God Save the Queen” s-a auzit limpede şi curat, fără un fluierat din tribune, însoţit doar de vocile rugbiştilor şi spectatorilor englezi. Pentru cele două imnuri irlandeze (la rugbi Irlanda şi Irlanda de Nord formează o singură echipă), fac apel la frazele lui Traian Ungureanu din articolul „Graţia la Dublin. Binele există” (revista „22”, 9 martie 2007): „A doua întâmplare de mare puritate omenească s-a petrecut de îndată ce a început imnul Irlandei. Pe tot aliniamentul echipei, din vârful versanţilor zdrumicaţi ai feţelor pocite de lovituri şi prin văile musculare ale bărbaţilor gata de rugbi, curgeau ropote mari de lacrimi. [...] Irlandezii plângeau. Feţele călcate temeinic în picioare aveau, sub lacrimi, suavitatea vulnerabilă a copiilor care sunt hotărâţi să-şi apere mama. Ceva le-a poruncit acestor bărbaţi stâncoşi, distruşi şi reconstruiţi sub mii de grămezi să plângă. Să plângă în hohote, până la capăt, cu un curaj biblic, ca la capătul lumii, mult după trecerea omului prin sisteme, societăţi, istorie şi ideologii. Irlandezii au plâns şi asta a fost bine. Au plâns pentru că îşi iubesc ţara, cu un patriotism care a uitat să mai ceară sângele duşmanului şi a devenit un fior zguduitor şi pur. Acest simţământ nechemat nu se fabrică şi nu se educă. E acolo când trebuie şi în cine trebuie.”

Şi-acum, înapoi dintre smaralde în nămol. Imediat după încheierea meciului de la Voluntari (unde, să vezi neglijenţă divină, Dumnezeu nu i-a ocrotit pe românii lui Ilie Ciuclea de „ungurii” Simonovski şi Tandia, unul macedonean, celălalt, malian născut în Franţa), mi-am spus punctul de vedere în emisiunea „Digi Sport Special”, în prezenţa moderatorului Vali Moraru. Acest punct de vedere a fost preluat pe pagina de Facebook a postului TV Digi 24 şi a altor câteva canale media, inclusiv a unui post de muzică rock. El a suscitat, previzibil, o serie de comentarii care mă obligă la un autodenunţ şi la două precizări.

Recunosc, după cum judicios au observat unii comentatori, că merg cu metroul. Asta face din mine, conform domniilor lor, un ratat. Nu numai că îmi asum condiţia, dar simt că e nevoie de mărturisiri complete. Prin urmare, e momentul să afle suflarea românească – patrioţi şi nepatrioţi laolaltă, eroi şi spurcăciuni, bronzuri şi ticăloşi – că merg şi cu tramvaiul. Iar uneori, când mă prăbuşesc pe ultima treaptă a degradării, iau chiar troleibuzul. Cufundat în smârcurile abjecţiei, nu mă mai interesează ce cred ceilalţi. Scot o carte din rucsac, citesc şi încerc să-mi trăiesc drama mai departe. În mişelia mea, am practicat această stilistică a ratării şi în alte oraşe ale Europei (Roma, Budapesta, Londra, Praga, Madrid, Paris, Viena etc.) şi am constatat cât de mare e numărul rataţilor de pe planetă. Cu totul curios, nu păreau copleşiţi de greutatea poverii, ci mai degrabă bucuroşi că pot vedea locuri frumoase, cu sau fără hartă sau ghid. Asta dacă nu cumva or fi vrut să-şi camufleze, abil sau stângaci, deprimarea şi eşecul.

Dacă tot am promis mărturisiri, iată încă una, care va isca, fără îndoială, un nou val de dispreţ: îmi place să merg pe jos. Ştiu, e jenant, e nedemn şi poate fi – la limită – nepatriotic (nu de alta, dar văd mai bine cum arată trotuarele şi ce zace pe ele). E un obicei de om trist şi neîmplinit, în virtutea căruia parcurg în medie 6-7 kilometri pe zi, după cum îmi confirmă iPhone-ul primit de pomană de la un om milostiv. Simplul fapt că petrec atât de mult timp pe străzi, pe trotuare şi prin parcuri dovedeşte că sunt un neisprăvit fără meserie şi rost pe lume. Adică – aici voiam să ajung – un ratat. Cercul se închide, fiindcă – dacă mă urmăriţi atent – de aia e cerc.

Portretul schiţat de unii forumişti adaugă trăsăturilor ratatului pe cele ale beţivului. Distinşii domni nu se înşală nici aici. Conform distihului „şi-altădată, şi-altădată / o s-o facem şi mai şi mai plată”, beau de sting. Pot oricând să deosebesc, chiar şi pe întuneric, Perla Harghitei de Tuşnad şi Dorna de Borsec. Când simt primejdia manierizării, nu-mi rămâne decât să comut de pe plată pe gazoasă, spre a mai dribla o dată soarta ostilă. E adevărat, am o idee fixă: ţin morţiş ca apa să fie rece sloi. Vară sau iarnă, dimineaţa sau seara, cu sau fără durere de gât, nu-mi prieşte decât apa foarte rece.

Doi-trei vigilenţi au sesizat de asemenea că scriu cărţi, după ce supravieţuiesc cum-necum sesiunilor de luat metroul, de mers pe jos şi de băut apă. Sigur, apă bei, apă scrii. Cum însă berzei chioare îi face Dumnezeu cuib, s-a găsit o editură care să-mi publice mâzgălelile. Pe de altă parte, ştiut fiind că, dacă-i dai nas lui Ivan, ţi se suie pe divan, am profitat samavolnic de ajutorul oferit şi am scris alte şi alte cărţi. În candoarea ei, editura (prestigioasă, zice-se) continuă să le publice, după cum, în adamica lor inocenţă, oamenii continuă să le cumpere. Pas de mai înţelege ceva.

Cu un asemenea portret, nu mi-ar rămâne, potrivit sugestiilor formulate de aceiaşi observatori, decât să mă mut şi să trăiesc „în ungurime”. Ca să mă învăţ minte. Ticălos mai sunt! Am trăit deja „în ungurime” înainte să le vină dumnealor ideea. Am stat patru ani şi două luni într-o localitate care avea „parte românească” şi „parte ungurească”, fără ca asta să provoace vreo tensiune cât de măruntă. Mai mult, doi dintre cei trei premianţi ai clasei unde am fost diriginte erau de etnie maghiară. Şi mai mult, unul dintre ei vine chiar şi astăzi, după mai bine de treizeci de ani, la lansările cărţilor mele din zonă. În afară de asta, am stat „în ungurime” la Tuşnad şi Sfântu Gheorghe, la Miercurea Ciuc şi Târgu Mureş, la Budapesta şi Pécs, la Szeged şi Miskolc. Nu am avut nici cel mai mic reproş faţă de felul cum am fost tratat. Iar „în ungurimea din România” am stat şi cu decenii în urmă, când lumea nu simţea nevoia să fie politicoasă cu mine fiindcă apăream la televizor. Pesemne că am avut o baftă chioară, pe care nu o pot datora decât amplasamentului zodiacal.

În fine, precizările. Prima: nu sunt angajatul lui Zoltán Teszári, ci doar colaborator la Digi24 şi Digi FM. Angajatorul meu are alt nume şi altă ocupaţie. Nu e specialist în televiziune, dar apare la postul Digi24 deţinut de domnul Teszári. Se vede treaba că nu face o impresie detestabilă, din moment ce e invitat destul de des. A doua precizare: cei care îmi reproşează că, amendând derapajul produs de Ilie Ciuclea la Voluntari, „m-am vândut pentru o ciorbă” vor afla, cu acest prilej, că prefer supele.