„Proiectul 'Cu bastonul prin Bucureşti' l-am lansat împreună cu câţiva colegi în anul 2010. Din dragoste pentru oraş şi pentru locuitorii lui. Pentru un oraş care nu prea e iubit nici de autorităţi, nici de locuitori, care nu e apreciat nici de turişti şi cu care în mare parte bucureştenii nu se mândresc”, spune Edmond Niculuşcă, iniţiator al turului cultural 'Cu bastonul prin Bucureşti'.
„Oamenii care vin la traseul nostru cultural se întâmplă să treacă prin acele locuri de zeci de ani şi poate poate şi de două ori pe zi, dimineaţa şi seara când se întorc de la serviciu. Bucureştenii nu prea privesc în sus, nu admiră arhitectura clădirilor şi, cu atât mai puţin, nu cunosc istoria oraşului sau a clădirilor pe lângă care trec. Traseul este o sinteză de poveşti, unele simpatice, despre oameni care au trăit ca şi noi, în aceleaşi locuri, doar că în timpuri diferite. Ca şi acum 100 de ani, mondenităţile prind la fel de bine”, mai spune Edmond.
„Eram în apropierea Căii Victoriei şi ne era teamă ca din cauza ploii să nu plece oamenii. De aceea le-am promis la momentul acela că o să le spunem o poveste fascinantă despre modul în care gazetăria interbelică se intersecta fix cu lumea bordelurilor din zona respectivă. Nu au mai ţinut cont de ploaie, de locul în care ne adăpostim şi ne-au urmat până la capăt, ba mai mult, la sfârşit eram chiar mai mulţi”, povestește Alberto Groşescu, organizator al turului cultural 'Cu bastonul prin Bucureşti'.
„Răspunsul pozitiv al oamenilor şi interacţiunea pe care o avem an de an devine practic o obligaţie morală care ne face să mergem mai departe. Acești oameni se întorc altfel după cele două ore sau o oră şi jumătate de tur. Credem că putem să facem acest lucru pentru şi mai mulţi”, mai spune Alberto Groşescu.
De exemplu, că locul unde se află acum Ateneul Român în 1810 se afla în afara Bucureștiului. Iar, în anul 1888, la inaugurarea Ateneului Roman, presa a făcut un scandal monstru pentru că se construieşte Ateneul Român în afara oraşului Bucureşti.
„Oraşul este al tuturor şi atunci, dacă iubim această comunitate, cu siguranţă nu putem permite ca istoria şi memoria acestor locuri să dispară şi să fie ignorată. Pentru că o comunitate înseamnă şi memorie”, spune Edmond Niculuşcă.