Pe vremea când lumina venea de la Răsărit, iar Mihail Sadoveanu, consemnând fenomenul, fericea naţia română cu Mitrea Cocor, se spunea, în glumă şi nu prea, că piticul cel mai mic (sau, la alegere, cel mai mare) din lume era piticul sovietic. Era vremea când toate superlativele erau rezervate „marelui prieten” şi când tătucul popoarelor stimula frenetic progresele, inclusiv pe cele din ştiinţă şi tehnică. De unde şi ghicitoarea „Cum a descoperit Popov radioul?” „Sub pernă. Era un aparat Marconi.”
Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepţionalismului carpatin nu doarme şi insistă să susţină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spaţiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne admirăm singuri măreţia. România nu e singura ţară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează fiindcă în ea trăim.
Or, a inventa formule superlative când eşti corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O ţară lipsită de autostrăzi şi spitale se leagănă în iluzia excepţionalismului şi a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O ţară plină de analfabeţi funcţional se chinuie să-şi ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalităţii. O ţară cu şcoli în care plouă şi în care veceul e în fundul curţii se păcăleşte singură prin îndelungi artificii cosmetice. O ţară unde lumea nu mai citeşte adulmecă lacom Cartea – a adevărat, a Recordurilor. O ţară plină de gropi şi de boli cochetează cu vârful clasamentului. O ţară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun şi se visează deasupra celorlalte.
Televiziunile reflectă fără să obosească aspiraţia românească spre culmi. Iar într-o ţară care a trăit decenii întregi pe cartelă, demonstraţiile de forţă nu pot să se desfăşoare decât în orizontul crăpelniţei. În acest sens, 1 Mai e de fiecare dată, pentru posturile TV, un bun prilej de a revizita vechi obsesii. Printre ele, împăunarea culinar-calorică. Marea veste pe care găsesc de cuviinţă s-o comunice crainicii şi reporterii de ştiri de la ProTV este că, într-un parc bucureştean, poporetul se poate înfrupta dintr-un mic lung de 64 de metri. În răspărul noţiunilor de haute cuisine şi fine dining, ajungem unde ne place: în zona lui „cel mai cel şi cea mai cea”.
Mai mult, micul românesc din 2017 îl spulberă pe cel din 2014, care măsura, amărâtul de el, doar 25 de metri (dar ai cărui bucătari aveau la gât cravata roşie de pionier, semn al unei jalnice inadecvări şi confuzii). În cazul în care lucrurile vor merge bine, micul din 2020 va fi lung cât Pasajul Basarab, iar cel din 2030, cât ultimul tronson de autostradă care se fisurează la trei luni după inaugurare. Iar dacă, sceptici şi cârcotaşi cum sunteţi, căutaţi nod în papură şi spuneţi că un mic atât de lung se răceşte înainte de-a fi mâncat şi îşi pierde astfel din farmec, bucătarii care se ocupă de el vă amendează pesimismul: ei bine, nu, micul n-a fost prăjit integral, ci se prăjeşte pe parcurs, în timp ce e mâncat. Episodul capătă în acest fel un aer de happening suprarealist. Pasul următor ar fi ca fiecare bucureştean să-şi aleagă şi să-şi prăjească singur bucata de mic, iar pasul de pe urmă ar fi, desigur, un megamic pe care să-l construiască împreună toţii cetăţenii Capitalei, sau măcar ai unui sector.
Nu e singura ispravă mezeliformă a României în zi festivă. O privire peste umăr le aminteşte celor interesaţi că, în decembrie 2008, fostul primar Sorin Oprescu binecuvântează cel mai lung cârnat din lume, lung de 392 de metri. Categoric, 2008 e un an de referinţă, un soi de omolog parodic al lui 1938, câtă vreme tot atunci – şi tot în România – prinde contur şi cel mai mare tort cu frişcă şi fructe din lume, greu de peste 200 de kilograme. Şi tot în 2008, de data asta de Crăciun, Capitala e luată în stăpânire de „cei mai mulţi Moşi din lume care împart cadouri în acelaşi oraş”, 3939 la număr.
Revenind la micul cel (mai) mare, e de evocat şi îndemnul fostului edil Marian Vanghelie, adresat tot în zi de sărbătoare simpatizanţilor veniţi să mănânce, să bea şi să chefuiască la preţuri – cum altfel? – mici: „Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!” Slugărnicia unsuroasă de partid a sunat de puţine ori mai mustos. E imposibil ca după un asemenea apel să-i mai sară cuiva muştarul. Şi e greu de crezut că, citind într-o altă lumină lucrarea lui Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, greu clasabilul domn Vanghelie nu va fi fost tentat să scrie la rându-i un eseu cu titlul Aspecte ale micului. Mai ales că i s-au creat condiţii.
