La noi, la Bruxelles
Viorica Vasilica Dăncilă este numele din secolul douăzeci şi unu al lui Chivu Stoica. Ocupaţi să-i asorteze cariere în care s-ar fi dovedit mult mai competentă decât cea de prim-ministru (croitoreasă, taxatoare, gospodină pregătind sarmalele etc.), oamenii nu au timp să observe cât de mult seamănă premierul de azi cu cel din perioada 1955-1961, când ţara se numea Republica Populară Română.
Fiecare dintre ei vine la pachet cu sforile prin care poate fi manevrat de păpuşar (Liviu Dragnea azi, Gheorghe Gheorghiu-Dej ieri). Fiecare are un devotament orb faţă de şef şi un dispreţ mat pentru ştiinţa de carte. Fiecare e gata să treacă prin zid sau prin foc dacă i-o cere cel care l-a pus în funcţie. Fiecare e certat cu limba română şi nu pierde nicio ocazie de-a se face de râs, fără ca asta să-l tulbure în vreun fel. Fiecare e primitiv politic, incult şi slab echipat intelectual. Fiecare e incapabil să se exprime fără să se uite pe foaie (lasă că rezultatele nu sunt onorabile nici atunci). Fiecare e un monument de inadecvare.
Unul dintre dezavantajele Vioricăi Dăncilă în compararea ei cu Chivu Stoica e televiziunea. De fapt, mass-media. Dacă în urmă cu o jumătate de secol bâlbâielile, gafele şi paşii greşiţi se vedeau mai greu, astăzi devii prilej de glume în mediul online la trei secunde după comiterea boroboaţei. În plus, libera exprimare încă n-a fost forfecată. Din punctul ăsta de vedere, Viorica Dăncilă trăieşte o dramă. Din celălalte puncte de vedere, drama e a noastră. Iar faptul că un premier-marionetă angajează şi reprezintă România ar trebui să invite la revoltă, nu la persiflare. Un Marian Nistor sau un Miron Cozma se face de râs în nume propriu. Viorica Dăncilă cade la rândul ei în ridicol de fiecare dată când intră în cadru, dar de durut ne doare pe noi. În plus, faptul că un asemenea om poate fi şef de guvern demonstrează două lucruri: 1. că funcţia cu pricina e la îndemâna oricui; 2. că Dumnezeu nu numai că există, dar ne ajută zilnic şi stăruitor să nu crăpăm. Andrei Pleşu chiar a observat cândva că nu se poate concepe dovadă mai bună a existenţei lui Dumnezeu decât faptul că o ţară condusă de atâţia hoţi şi incompetenţi nu se scufundă. Nu se sufocă. Nu rămâne fără semne vitale.
N-a mai existat de mult un politician (abia m-am abţinut să pun ghilimele) care să ne facă să plecăm atât de des după fentă. Apariţiile publice ale Vioricăi Dăncilă au devenit, în timp, motive de jind şi nerăbdare. Le pândim cum pândeam anecdotele cu Dem Rădulescu şi Puiu Călinescu la revelioanele de dinainte de 1990. Abia aşteptăm să mai vedem o dată la lucru rocada intervocalică din mintea premierului. Abia aşteptăm să-l auzim pe „i” pronunţat în loc de „e” şi invers. Când „Brixit” şi „dificit”, când „prevelegiu” şi „preşedenţie”.
Înconjurată de un ministru al Muncii care vorbeşte despre marşul tramvaiului când ar vrea să vorbească despre piaţa muncii şi de un ministru al Educaţiei care n-ar trece un examen onest de admitere la liceu, Viorica Dăncilă acceptă să se facă de râs de dragul partidului şi mai cu seamă al şefului său. Rezistenţa ei la hohot şi la arătatul cu degetul e, până la urmă, remarcabilă. Numai că rezistenţa aceasta nu vorbeşte despre spiritul de sacrificiu, ci despre îndeplinirea unei misiuni care îmbogăţeşte partidul şi nenoroceşte ţara.
Teleormanizarea guvernului nu e un accident, ci dovada vie că „piovra” poate urca de la nivelul unui judeţ la nivelul României. Fidelitate oarbă, încârdăşire, dispreţ şi dorinţa de-a rupa coloana legii – iată instrumentele de lucru ale guvernului român în anul douăzeci-optsprezece.
Să nu fim naivi. Viorica Dăncilă e o ţintă facilă fiindcă ăsta e rolul ei. A fost prezentată ca o fire neconflictuală şi face tot de depinde de ea ca să intre în pielea personajului. Nu ripostează când e comparată cu o naşă la o nuntă de mediu rural, când e sfătuită să nu se mai îmbrace cu draperia sau când e întrebată de limbile străine pe care le vorbeşte, în afara daco-gesticii. Nu se enervează, nu ridică tonul, nu-i ceartă pe ziariştii insolenţi sau băgăreţi. Repet, ăsta e rolul. Cu majuscule: ĂSTA E ROLUL. Avem deplina libertate să râdem şi să ne izbim cu palmele peste pulpe când o auzim şi când o vedem. Şi exact asta facem.
Momeala e atât de apetisantă, încât ne dăm coate în burtă ca să prindem cât mai mult din ea. Iar în spatele ei păpuşarul râde pe sub mustaţă şi îşi vede liniştit de planuri.
Viorica Dăncilă nu e doar un om de paie, ci în primul rând o diversiune. Un paratrăsnet. O pistă falsă. „A red herring”, cum ar spune englezii „de la noi, de la Bruxelles”. Ehe, ce râsete a provocat şi scuza invocată de premier pentru „douăzeci-douăzeci” şi pentru limbajul tehnic al organismelor europene. S-a făcut imediat legătura cu bancul în care învăţătoarea îi trimite pe flamanzi într-o parte a clasei şi pe valoni în cealaltă, dându-i ocazia micului Iţic să întrebe: „Şi noi, belgienii?”
E cazul să nu mai râdem de Viorica Dăncilă? Nu. Nici n-am putea. Oferta e prea generoasă ca s-o refuzăm. Dar râsul n-are voie să ne adoarmă atenţia şi să ne confecţioneze o imagine bună despre noi. Nu putem spune „Dăncilă e inferioară, iar noi, cei care o luăm peste picior, suntem superiori”. Ar fi o eroare colosală. Deocamdată, câtă vreme avem mai departe în fruntea ţării profitori, manipulatori şi oameni certaţi cu legea, nu suntem superiori. Suntem nişte proşti cărora a început să le fie lene să-şi folosească plămânii, gurile şi ştampila de vot. Suntem o masă de candizi căreia i se serveşte o comedie menită să ascundă drama. Cu excepţia câtorva tulpini din Bucureşti şi a nucleului „Vă vedem din Sibiu”, suntem în pierdere de rezistenţă, tenacitate şi solidaritate. Iar asta nu e bine deloc.
