INTERVIU. Marian Munteanu: Dacă înalți demnitari nu erau implicați în Mineriadă, cum de n-au fost încă pedepsiți vinovaţii?
Elena Vijulie: Domnule Marian Munteanu, vă mulțumim că ați acceptat invitația Digi24. După 25 de ani de la fenomenul Piața Universității și de la Marea Mineriadă și în lipsa unei anchete riguroase, duse până la capăt, cred că este nevoie de multe clarificări. Data de 13 iunie 1990 – ați fost reținut în zorii zilei de 13 iunie, probabil chiar în momentele în care în Piața Universității forțele de ordine șarjau acele corturi de pe peluza Teatrului Național. Cum s-a produs această reținere?
Marian Munteanu: Au venit doi agenți de poliție, la ora 6 dimineața, și m-au invitat să am o discuție cu generalul Diamandescu, șeful poliției din acel moment. Și m-au dus într-o secție de poliție, unde am fost reținut vreo șapte ore.
Elena Vijulie: Nu vi s-a părut ciudat că au venit la 6 dimineața?
Marian Munteanu: Nu, așa era procedura, se face la 6, știam, am fost arestat și înainte de 1989. Nu ai voie să arestezi noaptea, cel târziu la ora 22 sau la 6 dimineața.
Elena Vijulie: Mă gândesc că au mai fost ceva excepții, inclusiv în data de 13 iunie. Șarja respectivă asupra greviștilor foamei a fost la 4 dimineața.
Marian Munteanu: Și asupra studenților de la Arhitectură, care își făceau lucrările de diplomă.
Elena Vijulie: Sigur, erau în ateliere, trebuie să explicăm asta, poate lumea se întreabă de ce tocmai studenții. Planșele sunt foarte mari, nu se pot face decât într-un atellier și, evident, aveau termene de respectat.
Marian Munteanu: Mulți studenți la Arhitectură au căzut victimă intervențiilor, deși unii dintre ei nu participaseră la așa ceva.
Elena Vijulie: Ați stat șapte ore la poliție. Ce s-a întâmplat în acest timp?
Marian Munteanu: Am purtat la un moment dat o discuție cu doi domni procurori, care mai mult trăgeau de timp, așa, după care a venit cineva și mi-a spus că există niște violențe în Piața Universității și dacă pot să intervin pentru ca să facă liniște, să pacific lumea, că studenții mi-au cerut eliberarea – ceea ce e adevărat, am aflat ulterior, colegii mei, și cei de la Universitate, și cei de la Arhitectură declanșaseră o grevă cerând eliberarea arestaților, pentru că nu fusesem numai eu, erau și studenții despre care tocmai am vorbit, care fuseseră ridicați chiar din clădirea Arhitecturii. Și m-am dus la sediul nostru din Edgar Quinet, deci din Piața Universității, unde într-adevăr se adunaseră destul de mulți oameni. Împreună cu niște colegi am organizat echipe – mi-am dat seama imediat că era o înscenare, era evident. M-am consultat cu colegii, am organizat echipe care s-au împrăștiat peste tot încercând să convingă lumea să părăsească piața. Am spus și eu același lucru la balcon.
Elena Vijulie: Nu ați reușit să-i împiedicați pe oameni să meargă la Ministerul de Interne și la Poliție, unde erau deja violențe.
Marian Munteanu: Asemenea încercări de a incita oameni fuseseră pe tot parcursul demonstrației, o lună de zile. Erau niște grupuri mici, nesemnificative. Gândiți-vă la demonstrațiile noastre, cel puțin cele din partea a doua a zilei, seara, participau zeci de mii de oameni. Și, în general, mesajele are veenau din partea Ligii Studenților, din partea mea sau a colegilor mei, în general se bucurau de credibilitate. Mesajele venite din partea unor persoane mai puțin credibile nu erau ascultate. Îi lăsau să vorbească, nici nu puteai să-i scoți pe oameni din demonstrație. Unii spuneau: să mergem la Guvern, să mergem la televiziune, nu știu ce. Eu am încercat tot timpul – și mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit pe toată perioada demonstrației – să mențin o atitudine absolut pașnică, absolut civilizată, lucru care s-a datorat în primul rând calității demonstranților, că erau, cei mai mulți, oameni foarte serioși, foarte liniștiți, foarte pașnici.
Elena Vijulie: Pe de altă parte, dacă-mi permiteți să vă completez, și datorită vorbitorilor de o factură intelectuală extraordinară, oameni înțelepți, să spunem, din societate.
Marian Munteanu: Sigur, au venit și au vorbit sute de oameni de o calitate într-adevăr excepțională – profesori universitari, intelectuali, artiști, actori, pictori, oameni de știință, avocați, juriști, sunt aproape 1.000 de oameni care au luat cuvântul în balcon, din toate categoriile sociale, dar un coeficient foarte puternic de personalități reprezentative. În 13 iunie, nemaiexistând – noi veniserăm acolo poate 40, 50 de inși, că nu mai exista organizarea demonstrației, în dispozitiv.
Elena Vijulie: Sigur, după alegeri...
Marian Munteanu: Sigur, acele grupuri de instigatori au avut succes, au părut să convingă poate 40, 50 sau 100 de oameni, printre care, fără îndoială, eu am această convingere intimă că au fost persoane puse în mod special să comită violențe tocmai pentru a da această imagine a unor posibile tentative de nu știu ce agresiune.
Elena Vijulie: Data de 13, cu oprirea emisiei TVR, câteva comunicate succesive ale autorităților, care cereau populației să ajute forțele de ordine să restabilească ordinea.
Marian Munteanu: A fost o operațiune organizată și dirijată de instigare a unei părți a populației la violență. Când dai unor oameni modești, necăjți, obosiți, veniți după o zi de muncă, cu capacități limitate de înțelegere a lucrurilor, un ziar serios, guvernamental, care scrie mare pe prima pagină că s-a pus steagul verde și că a început lovitura de stat, nu e normal ca oamenii ăia să spună: fraților, e prăpăd, hai să apărăm țara că au năpădit-o dușmanii? Este o formă de manipulare înfiorătoare a unor oameni. Oamenii ăia au crezut că sunt niște patrioți care salvează țara aflată într-o mare primejdie.
Sigur că ei nu aveau dreptul - juridic, nici nu se pune problema să ai dreptul să mergi cu toporul, că salvezi tu țara, dar trebuie să înțelegem și psihologic situația în care se aflau acești oameni. Oamenii ăia nu au venit singuri, nu au venit pe jos, au fost aduși, încolonați, dirijați: uite, ăla e locul, aia e clădirea cutare, acolo e Liga Studenților, acolo e PNȚ-ul.
Elena Vijulie: Atât președintele ales Ion Iliescu, cât și președintele radio-televiziunii publice, Răzvan Theodorescu, au vorbit în cursul serii de 13 iunie despre rebeliunea legionară, elemente de tip legionar. Credeți că aceste mesaje au fost motivul pentru care minerii s-au deplasat la București sau ei veniseră înainte?
Marian Munteanu: Toate aceste elemente au contribuit la acutizarea unei tensiuni. Știți foarte bine cum se dozează mesajul. Ca să obții un rezultat, trebuie să lansezi mesaje din diferite direcții. Și ușor-ușor se creează o tensiune. Obiectivul celor care au pus la cale acest lucru era instalarea terorii, a fricii, a demoralizării părții sănătoase a societății românești, pentru a-și asigura ei dominanta politică.
Elena Vijulie: După această diversiune din 13 iunie, când, într-un fel, autoritățile demonstraseră națiunii că, iată, cei din Piața Universității sunt capabili de violență, prin ce s-a văzut la televiunea publică, de ce a mai fost nevoie de venirea minerilor?
Marian Munteanu: Nu, obiectivul întregii operațiuni a fost aducerea minerilor, ăsta a fost obiectivul urmărit, să ne înțelegem. Păi cum să aduci minerii, dacă nu... pe cine să sperie în București? Lumea a înțeles foarte repede, erau poate 100 de oameni care alergau, puțină gălăgie și s-a terminat totul, era liniște. Ei trebuiau să îngrozească o țară și au reușit, au îngrozit-o. Aduceți-vă aminte, apoi a început exodul, mulți au început să fugă, și-au luat lumea în cap. Au zis: nu mai vrem să stăm în țara asta, rămâneți cu Iliescu al vostru. Așa ne spuneau colegii, nu am fost numai eu luat, arestat și omorât. Au fost mii de bucureșteni care au cunoscut nemijlocit intervenția aceasta contondentă a organelor de represiune.
Elena Vijulie: În dimineața de 14 iunie, vă aflați cu câțiva dintre colegii dvs de la Liga Studenților, în clădirea Universității.
Marian Munteanu: Eram vreo 20 de colegi.
Elena Vijulie: De ce vă aflați acolo, atât de dimineață?
Marian Munteanu: Noi am stat acolo până la sfârșit, până s-a făcut liniște complet. Am avut câțiva băieți care au stat cu schimbul n-au dormit, pentru că ne era teamă, fuseseră câteva tentative de incendiere a Unviersității. Și am zis să stăm, poate mai apare unul întârziat, deși se făcuse 11-12 noaptea, hai totuși să rămânem câțiva, dacă vine unul rătăcit, aruncă o sticlă și ia foc Facultatea de Chimie? Era dezastru, erau substanțe... era datoria noastră să apărăm Universitatea.
Elena Vijulie: Ați fost bătut crunt în dimineața de 14 iunie. Spuneți-ne ce vă amintiți din momentele dinainte să vă pierdeți cunoștința.
Marian Munteanu: Ne-am așezat toți în genunchi și am început să ne rugăm. Și unul dintre noi, fratele meu, a fost singurul care a ripostat, a încercat să mă apere. După care am fost lovit foarte dur și mi-am pierdut cunștința.
Elena Vijulie: Am să completez eu, citind din acest raport al Comitetului Helsinki, dvs nu ne puteți spune ce s-a întâmplat în continuare: „Studenții, alături de Marian Munteanu, au fost aruncați în fântână”– și dvs ați fost aruncat în fântână - „fântâna arteziană de la Universitate. Iată mărturia unuia dintre acești studenți: „Totuși, pe cei care erau aruncați deasupra mea au continuat să-i lovească, în special pe Marian Munteanu. Îndată ce un grup de mineri își descărca furia călcându-l efectiv în picioare, până când se întrerupeau de teamă să nu-l ucidă, îl recunoșteau alți mineri, strigând: ăsta-i bărbosul, Munteanu, și-l loveau din nou”. Alt citat: „Cum îl recunoșteau grupuri succesive de mineri, îl luau din fântână, îl băteau groaznic, după care îl aruncau din nou deasupra noastră”.
Marian Munteanu: Da, e corect. De altfel, am vorbit cu unii din minerii care au făcut asta și mi-au confirmat. Așa este.
Elena Vijulie: Cineva a propus să vi se taie capul.
Marian Munteanu: Da, un nefericit. A și plătit pentru asta, nu am putut să-l salvez de la închisoare.
Elena Vijulie: De ce l-ați fi salvat? Era tentativă de omor. Un alt coleg al dvs mi-a povestit că a fost lovit cu târnăcopul.
Marian Munteanu: N-aș fi intervenit să salvez pe nimeni care să fi făcut rău altcuiva, să ne înțelegem. Vorbesc de cel care a fost acuzat de tentativa de a mă ucide pe mine. L-aș fi salvat petnru că nu el a fost cel cu adevărat vinovat pentru această tentativă, ci cei care au făcut toată mizeria asta. Și nu mi s-a părut drept ca un nenorocit, o victimă a manipulării, să stea opt ani în închisoare, iar cei care au orchestrat toată această nebunie și această teroare asupra unei țări întregi să ne dea în continuare lecții de prin diverse parlamente și instituții.
Elena Vijulie: Probabil că în ultimul moment v-a preluat o salvare.
Marian Munteanu: Da. Tocmai voiam să spun că un alt miner a intervenit și a oprit toporul. Pentru că toporul plecase și un alt miner a intervenit, după care mi s-a constatat decesul și am fost trimis la morgă. Nu țin minte decât că m-am trezit și am început să gem într-o mașină – asta am reconstituit-o ulterior, mi-au spus diverși – și cred că șoferul s-a și speriat, credea că sunt mort. Și m-a dus la Urgențe. Cred că aici a fost una din diversiunile mari ale organizării, eu trebuia să fiu mort, tot ce se făcuse miza pe faptul că eu deja am murit. Multe lucruri care s-au spus despre mine – și au fost demontate cu ușurință – ăla care semăna cu mine și care dădea cu pietre, știți, toate lucrurile acestea de manipulare, dacă eu aș fi fost mort, nu ar mai fi fost cercetate. Dacă ai aburit individul, înseamnă că da, Marian Munteanu era ăla care dădea cu sticle incendiare la Ministerul de Interne.
Elena Vijulie: Din categoria „mortul e de vină”.
Marian Munteanu: Exact. Ancheta procuraturii se oprește în momentul în care omul este mort. Or, ei -sunt în dosar, bănuiesc că și acum au rămas piesele respective, s-au dat și pe la televiziune – un individ cu plete, cu barbă, semăna, să spunem, cu mine, așa cum toți cei care purtăm plete sau barbă semănăm – a fost filmat la Ministerul de Interne aruncând cu sticle incendiare.
Elena Vijulie: În data de 13.
Marian Munteanu: Da. Iar în dosarul meu s-a scris că eu eram acela. Sigur că s-a văzut, la o confruntare, că nu eram eu. Dar dacă aș fi fost mort, lucrurile ar fi rămas așa în conștiința publică: Marian Munteanu dădea cu sticle incendiare și instiga la violență.
Elena Vijulie: Din fericire nu s-a întâmplat așa și să sperăm că marele dosar al Mineriadei se va finaliza. Când ați ajuns la închisoare?
Marian Munteanu: Pe 18 iunie, deci la patru zile. Bine, eram păzit, erau doi la ușa salonului și în timpul... mi-au povestit și colegii, și mama. A venit tot așa, un echipaj de poliție și procurori și cu targa m-au luat, m-au băgat într-o dubă și m-au dus la Jilava. Mama mea a reușit să afle, cred, după o săptămână la ce închisoare sunt. N-a știut nimeni nici măcar unde sunt, nu mai e vorba de avocați sau de alte lucruri, inci să nu vă gândiți.
Elena Vijulie: Tocmai mă pregăteam să vă întreb...
Marian Munteanu: Ce... după vreo trei săptămâni...
Elena Vijulie: Când ați fost interogat?
Marian Munteanu: În vigoare erau procedurile comuniste, în timpul acela. Procurorul te putea ține închis luni de zile, nu era obligat să spună nimănui unde ești, nici vorbă de vizite sau de avocat. Eram acuzat, am aflat ulterior, de tentativă de lovitură de stat, de înlăturare a ordinii democratice și de instaurarea dictaturii în România,.
Elena Vijulie: Acestea erau acuzațiile...
Marian Munteanu: Da, doamnă, vă dați seama. Eu râdeam în celulă, am început să râd la asemenea prostii, iar probele erau poza cu tipul ăla cu barbă și vreo două-trei declarații ale unora că eu am instigat lumea să atace și să-l dea jos pe Ion Iliescu sau nu știu ce.
Elena Vijulie: Am ezitat puţin pentru că lista de acuze este chiar mai largă decât cea pe care aţi descris-o, şi mai concretă! Iată, pătrunderea fără drept în sediul organelor centrale şi locale de stat, distrugere în paguba avutului obştesc, instigare publică şi apologia infracţiunilor. Vă întrebam când aţi fost interogat ca învinuit în acele zile, la Jilava? Vi le mai aduceţi aminte?
Marian Munteanu: A venit individul acela, Dinu, ăla care îmi spunea că o să stau 25 de ani la închisoare. A murit săracul. După nu mai ţin minte câte săptămâni a venit şi un avocat, a venit Crucea Roşie Internaţională, după care a fost scos acest procuror, Emil Dinu, şi am fost anchetat de magistratul Mihai Popov, procuror militar, care a şi pus soluţia de eliberare.
Elena Vijulie: Avocatul pe care, înţeleg, familia dumneavoastră l-a contactat, George Ioan Vrânceanu, a ajuns greu la dumneavoastră. Vă amintiţi întrevederea cu avocatul?
Marian Munteanu: Da. Îmi aduc aminte vag.
Elena Vijulie: De câte ori l-aţi văzut în detenţia de la Jilava?
Marian Munteanu: Păi cred că de două ori.
Elena Vijulie: Aţi avut parte de confidenţialitatea discuţiei?
Marian Munteanu: Ei, haideţi, doamnă. Ce confidenţialitate?
Elena Vijulie: Vă întreb pentru că prim-ministrul de atunci, Petre Roman, ne-a declarat că de îndată ce la şefia Ministerului de Interne a venit Doru Viorel Ursu, fost magistrat, în România s-a reinstaurat legalitatea.
Marian Munteanu: Aşa a spus? Şi l-aţi crezut?
Elena Vijulie: Îi las pe telespectatori să hotărască.
Marian Munteanu: Săracii telespectatori au trăit mulţi ani cu acel guvern şi cred că s-au convins.
Elena Vijulie: La 13 iulie a avut loc prima mare manifestaţie de după asaltul minerilor, s-a făcut în principal pentru eliberarea dvs, domnule Munteanu, şi a celor arestaţi alături de dvs, nu neapărat la Jilava, ci şi la Băneasa şi Măgurele. Credeţi că Marşul Alb la care au venit peste 100.000 de oameni a fost cel care a dus la eliberarea dvs sau au mai fost şi alte elemente?
Marian Munteanu: Au fost foarte multe intervenţii care au contribuit la acest lucru. Marşul Alb a fost, într-adevăr, punctul culminant, dar au mai fost înainte şi alte demonstraţii şi în Bucureşti şi în ţară, au fost scrisori şi luări de poziţii ale unor importanţi lideri şi personalităţi cunoscute ale societăţii româneşti. Şi din străinătate iarăşi au fost personalităţi ale lumii occidentale, oameni pe care avusesem ocazia să îi cunosc anterior, iar Marşul Alb într-adevăr a fost punctul culminant al acestor proteste şi aici, Piaţa Universităţii a dovedit că a învins. Pentru că, de fapt, nu a fost vorba numai de eliberarea mea sau a celorlalţi, a fost vorba de o eliberare a societăţii româneşti de frică. Pentru că acel joc cumplit al terorii pe care încercaseră să îl instaureze neo-comuniştii aflaţi la guvernare a fost dejucat de sutele de mii de oameni din Bucureşti şi alte părţi ale ţării, care au demonstrat că îşi înving frica şi militează în continuare, aici e vorba de libertate, nu neapărat a mea sau a dvs sau a altora, este vorba despre drepturile civile, despre libertăţile la care avem dreptul ca societate, ca cetăţeni. A fost o reacţie extraordinară a unei părţi consistente a societăţii româneşti.
Elena Vijulie: Dar există o frustrare, cred, justificată în societatea românească legată de acest dosar al Mineriadei, este evident că condamnările acestea mărunte pronunţate până acum sunt insuficiente faţă de amploarea operaţiunilor din acele zile. Dosarul a fost închis în 2009, CEDO a transmis statului român în septembrie 2014 că trebuie să redeschidă dosarul Mineriadei. Unde credeţi că stă responsabilitatea pentru violenţele din zilele de 13,14,15 iunie? Evident, cu autori foarte diferiţi - mai întâi provocatorii, apoi minerii.
Marian Munteanu: Guvernul şi uneltele sale. Deci, Guvernul României, includ aici şi autoritatea zis prezidenţială. Tehnic, Guvernul era organul executiv, cu ministerele de resort. Şi uneltele sale, de la instigatorii, aşa-numiţii jurnalişti, pentru că nu îi consider jurnalişti pe cei ce şi-au bătut joc de oameni în 90 cu toate mizeriile acelea, până la măciucaşii fie angajaţi, fie aflaţi în misiune ca să îi mobilizeze pe nefericiţii ăia de mineri şi să îi direcţioneze în diferite locuri. Dar este o responsabilitate în mod cert guvernamentală. De ce spun asta? Dacă nu ar fi fost ei de vină, cum vă explicaţi că 25 de ani, că într-o săptămână nu au făcut anchete şi nu i-au pedepsit pe vinovaţi? Au fost filmaţi, adică nu e ceva, sunt casete pe care le-aţi dat şi dumneavoastră pe post, cu violenţe aflate în derulare. Cum vă explicaţi că nimeni aproape, că asta cu minerul care a vrut să îmi taie capul a fost după şase ani de zile, nu, a doua zi, a treia zi trebuia făcută ancheta. Dacă guvernul a fost neprihănit - şi când vorbim de guvern îl scoatem din discuţie pe domnul Mihai Şora.
Elena Vijulie: Care era ministru al Învăţământului atunci.
Marian Munteanu: Era ministru al Învăţământului şi şi-a dat demisia. Că nimeni nu şi-a dat demisia din guvernul ăla în afara dânsului, reţineţi. Ştiţi că guvernul este o entitate solidară în decizii. Tu când rămâi într-un guvern înseamnă că eşti de acord cu ce a făcut guvernul. Că dacă nu eşti de acord, există instituţia demisiei. Singurul om din acel guvern, serios, democrat şi respectabil, domnul Mihai Şora, şi-a dat demisia. Restul guvernului au fost solidari până în ziua de astăzi, ca dovadă că ei nu au fost frisonaţi că mii de oameni au fost măcelăriţi pe aici, că ne-am făcut de râsul lumii, că s-au întâmplat toate nefericirile alea, fără niciun fel, atenţie, de anchetă. Pentru că, repet, oamenii nu sunt vinovaţi, guvernul nici nu ştia ce se întâmplă. Păi cum explicăm că de a doua zi, de la ora 1, nu au început cercetările? Cercetările nu au început pentru că dacă ele ar fi fost desfăşurate, probabil că s-ar fi ajuns la decidenţi. Asta este, altă explicaţie logică, cel puţin, nu cred că există. De aceea românii au tot dreptul să fie nemulţumiţi şi frustraţi - pentru că este o ofensă la adresa unei ţări întregi ca un guvern pe care poporul ăsta îl plăteşte să facă mizeria asta şi să nu răspundă nimeni pentru ea. E normal că oamenii sunt ofensaţi, e ceva absolut firesc.
Elena Vijulie: Am stat de vorbă cu Ion Iliescu, cu Petre Roman, cu Virgil Măgureanu, şeful SRI, de asemenea cu alţi apropiaţi Puterii şi cu funcţii importante - Cazimir Ionescu, de exemplu, cu vicepremierul de atunci, Gelu Voican Voiculescu. Cu toţii neagă faptul că ei ar fi organizat diversiunea din 13 iunie şi ar fi chemat şi cumva ar fi dirijat acţiunile foarte exacte ale minerilor în Bucureşti.
Marian Munteanu: Şi la ce v-aţi fi aşteptat? Presupunând că unul dintre aceştia ar fi dat o dispoziţie în sensul ăsta, voiaţi să v-o spună dumneavoastră? Asta înseamnă auto-denunţ.
Elena Vijulie: Pe de altă parte, unii dintre aceşti oficiali au următorul răspuns: elemente din fosta securitate, nemulţumite de faptul că România, iată, se îndreaptă spre o democraţie...
Marian Munteanu: Elemente oculte, doamnă, misterioase.
Elena Vijulie: ... o democraţie pluralistă, a organizat acest lucru pentru destabilizarea României.
Marian Munteanu: Şi cum au reuşit aceşti securişti tenebroşi să mişte trenurile prin România? Sau cumva securiştii tenebroşi sunt la fiecare gară, la fiecare haltă, sunt mecanici de tren, sunt şefi de direcţii regionale CFR, toţi sunt securişti tenebroşi? Dar ministrul Transporturilor ce făcea? Adică, asta este foarte posibil, dar poate să fie unul dintre decidenţi.
Elena Vijulie: CEDO a decis în septembrie 2014 că statul român trebuie să redeschidă dosarul. Parchetul General a luat act şi a confirmat acest lucru în februarie 2015. Înalta Curte a pus parafa, să spunem aşa, în martie 2015. Deci o lună mai târziu. Până la acest moment, în iulie, nu există nicio audiere a unora dintre cei care se aflau în exerciţiul funcţiunii la nivel înalt în acele momente. Nu s-a schimbat nimic după 25 de ani?
Marian Munteanu: Nu mai ştiu câţi ani a ţinut domnul Voinea dosarul ăsta, zece?
Elena Vijulie: În 2009, procurorul general de atunci, Laura Codruţa Kovesi, a supervizat un raport care remarca foarte multe nereguli în dosarul instrumentat de Dan Voinea, deci în 2009.
Marian Munteanu: Deci zece anişori. Zece ori 12 înseamnă 120 de salarii. Domnule, e o treabă să iei 120 de salarii. Şi am o singură întrebare: cum vă explicaţi că în aceşti zece anişori acest domn care investiga profund, aşa cum l-a investigat şi pe Ceauşescu...
Elena Vijulie: A fost procurorul din procesul soţilor Ceauşescu.
Marian Munteanu: Aşa, aşa, ca să ştim despre cine vorbim. Cum vă explicaţi că nu m-a chemat niciodată să depun mărturie?
Elena Vijulie: Nu aţi fost audiat niciodată în ancheta procurorului?
Marian Munteanu: Nici nu l-a interesat. Şi ştiu multe lucruri. Dacă se dorea clarificarea lucrurilor, să se facă dreptate în ţara asta, se făcea o anchetă, în 16 iunie începea ancheta şi era de mult rezolvată.
Elena Vijulie: Foarte mulţi bucureşteni v-au simpatizat în perioada Pieţei Universităţii, şi după, foarte mulţi români şi, cum spuneam, mulţi au ieşit în stradă să ceară eliberarea dvs. Probabil că mulţi sunt curioşi să ştie ce aţi făcut în aceşti ani în care ancheta a mers sau, mai degrabă, a stat?
Marian Munteanu: Zece ani am predat la o universitate, Etnologie şi Antropologie, am lucrat în Resurse Umane, tot în Bucureşti, şi acum sunt cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei şi îmi petrec timpul, în mare măsură, cu cercetările din profesia mea.
Elena Vijulie: Aţi avut şi două tentative de intrare în politică, cu Mişcarea pentru România, apoi într-o alianţă legată de PUNR.
Marian Munteanu: Da, şi PNR. Sunt legate, după 90 s-a făcut Alianţa Civică. La insistenţele domnului Constantin Ticu Dumitrescu m-am înscris în Alianţa Civică, deşi să ştiţi că am avut rezerve încă de la început, dar m-am înscris pentru că am considerat „Domnule, să încurajez orice iniţiativă".
Elena Vijulie: Domnul Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Marian Munteanu: Nu am fost de acord cu direcţia pe care a apucat-o Alianţa Civică, chiar de la început. Pur şi simplu, nu am fost de acord. Am o altă viziune.
Elena Vijulie: Era prea politizată sau prea puţin politizată?
Marian Munteanu: Nu ea, era evident că îşi propusese să facă un partid politic şi totul era numai aşa, o chestie ca să mai păcălim lumea o dată, cum a făcut şi Frontul, care s-a făcut că e Frontul şi dup-aia s-a făcut partid. Or, cu aşa ceva nu sunt de acord, nu îmi bat joc de oameni. Dacă le spun că este o organizaţie a societăţii civile nu îi mint, ca dovadă că peste câteva zile au făcut pactul. Iar, doi, orientarea lor nu ţinea cont de interesele identitare naţionale româneşti. Adică, nu aveau respect pentru anumite valori ale acestui popor.
Elena Vijulie: Mişcarea pentru România era alternativa?
Marian Munteanu: Văzând lucrurile astea, am zis „Domnule, ce puteam face? Să fac partid, abia terminasem facultatea, de 6 luni de zile?" Şi am zis să facem o formaţiune, o asociaţie, ca o şcoală şi să ne pregătim. Câteva mii de tineri să facă cursuri, training, să se pregătească, poate o să devenim un partid şi în statutul nostru şi în programul asociaţiei spunea că obiectivul Mişcării pentru România este să se transforme într-un partid, în Partidul Naţional Democratic, adică un partid care să îmbine valorile naţionale cu principiile democraţiei occidentale. Ne-au atacat toți. Normal că PSD, zona FDSN, zona Iliescu, ăia oricum ne atacau că nu ne iubeau.
Elena Vijulie: S-a spus că sunteţi legionari, adică antisemiţi.
Marian Munteanu: Normal, nu era prima dată.
Elena Vijulie: Şi eraţi?
Marian Munteanu: De unde Dumnezeu să fim antisemiţi? Zău aşa. Toată lumea ne-a atacat de toate felurile posibile pe lume, dar nimeni, dacă o să vă uitaţi în istoria presei româneşti de 25 de ani, nu o să dea un citat din mine. Unul! O înregistrare, o vorbă, o ceva! Nu o să găsiţi. Şi nici dintr-ale colegilor mei. S-au procopsit în schimb cu un PSD şi cu Partidul România Mare. În 2000 cine a câştigat? Domnul Ion Iliescu cu domnul Vadim Tudor. Și am spus: uitați-vă, fraților, ce ați creat voi. Nu v-a plăcut că noi eram o organizație de tineri care doream să ținem cont un pic de interesele românești, l-ați avut pe Corneliu Vadim Tudor, probabil că pe dânsul îl iubiți mai mult. Că pe noi nu ne-ați iubit. Și atunci, în 2000, a existat o posibilitate, dar care era așa, mai mult teoretică, să se constituie alianța națională în care să atragem mai multe forțe și eu să candidez sprijinit de toată lumea care vrea să mă susțină. Și a început scandalul că de ce mă susțin pe mine Tabără și mai ales dl Măgureanu.
Elena Vijulie: Aici trebuie să facem o precizare: Partidul Național Român era partidul d-lui Virgil Măgureanu, de mulți ani retras de la șefia SRI.
Marian Munteanu: Era un partid mic.
Elena Vijulie: A fost neobișnuită această asociere Marian Munteanu-Virgil Măgureanu, erați inamici în 1990.
Marian Munteanu: Nu conta, pentru că în politica mare trebuie să încerci să găsești o soluție, când situația este atât de gravă. Iar în România noi aveam următoarele două alternative: Ion Iliescu și Vadim Tudor. Punct. Acceptam orice sprijin, numai să putem găsi o soluție să ieșim din această dihotomie care nu cred că vi se pare foarte plăcută. Dl Iliescu, care a și devenit președinte, cu tot ce s-a întâmplat după asta, sau putea să fie dl Vadim Tudor. Ticăloșia a fost că lumea a prezentat că eu aș fi candiat – n-am candidat nicăieri, nici măcar nu m-am înscris în partid, în alianța aia. A fost o discuție care, evident, nu a putut ajunge la un rezultat final. Dar criticii care m-au tot acuzat după aceea mulți ani de zile sunt cei care au susținut Partidul Democrat, în care aceste două partide au intrat. Deci era rău dacă eu eram sprijinit în alegeri de către membrii acelor partide, dar dacă ele l-au sprijinit pe dl Băsescu au devenit brusc bune.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
