Incursiune în istorie. Campania Rusiei contra Turciei
Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „Când Marele Duce Nicolae a dictat telegrama în care cerea ajutorul românilor, operaţiunile armatei ţariste erau blocate deja de câteva săptămâni în faţa Plevnei. Înalta Poartă - deşi confruntată cu o criză profundă - îşi apăra bine drumul spre strâmtori şi Constantinopol. Garnizoana din oraşul Plevna era condusă de un militar experimentat, şcolit în Occident, Osman Paşa. Ţarul Alexandru al II-lea avea, însă, nevoie de viteză, ca să pună Occidentul în faţa faptului împlinit. De aceea Plevna şi avanpostul său, Griviţa, îl incomodau în cel mai înalt grad.”
Imperiul Otoman, extrem de slăbit, se confrunta de doi ani, din 1875, cu răscoalele din Balcani. Autoritatea sultanului Abdulaziz fusese zdruncinată inclusiv de propriile reforme. Schimbările erau prea firave pentru naţiunile creştine şi prea dure pentru elitele musulmane. Civilii sârbi, bosniaci şi bulgari deveneau victimele atrocităţilor comise de căpeteniile locale. Masacrul de la Batak, în Bulgaria, unde, în august 1876, au fost ucişi 8 mii de civili, a oripilat Occidentul.
Omer Meltin, cercetător, specialist în istoria Turciei moderne: „Pentru a încerca să obţină o victorie pe cale diplomatică, Imperiul Otoman declară Constituţia, prima constituţie otomană, în 1876, în timpul Conferinţei de la Istanbul. ”
Constituţia respectivă era opera sultanului reformator Abdulaziz. Acesta murise însă în mai 1876, după unii în urma unei sinucideri, după alţii - a unei crime. Este urmat de Murad al V-lea, suspectat de o boală mintală şi eliminat rapid. Următorul sultan - Abdulhamid - va înfrunta ofensiva rusească în Balcani, ofensivă de care va profita domnitorul Carol I al României.
De zece ani, adică încă de la venirea în România în 1866, neamţul de la Sigmaringen pregătea ţara pentru războiul de Independenţă: buget strict, linii ferate şi mai ales, armată modernă, după model german.
Manuel Stănescu, istoric militar: Armata română, care s-a mobilizat foarte repede, în trei săptămâni, ceea ce în condiţiile epocii era destul de bine, avea cam 120 de mii de oameni, la o populaţie de 5 milioane, cât avea România atunci. Din aceşti 120 de mii mobilizaţi, armata de operaţii număra 58.000 de oameni.
Criza orientală a afectat imediat România. În plus, Istanbulul acuza autorităţile române că îi sprijină pe rebelii bulgari.
Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „În mai 1876, Kogălniceanu dădea explicaţii paşei Asim din Ruşciuk în privinţa unui incident care, escaladat şi multiplicat, risca să transforme România în teatru de război. "Vaporul de pasageri "Radeţki" al Societăţii de Navigaţie pe Dunăre, luase de la Giurgiu, pe traseul Turnu-Măgurele, Corabia şi Bechet aproape 200 de pasageri, care în timpul trecerii, "desfăcând repede bagajele lor, s-au îmbrăcat cu uniforme şi, luând armele, au constrâns pe căpitan a-i debarca într-un loc deşert, între Lom-Palanca şi Oreava", va scrie Carol. Comitete private strângeau bani pentru civili sau combatanţi bulgari, iar în septembrie, notează domnitorul, mii de voluntari ruşi - mobilizaţi de comitetele pan-slaviste - foloseau rutele CFR ca să ajungă în Serbia, unde exista deja o tabără cu 15 mii de combatanţi.”
În aceste condiţii, Rusia a început brutal negocierile pentru tranzitarea României spre Balcani. Discuţiile au început în septembrie 1876, în Crimeea.
La ieşirea de la ţar, premierul Ion Brătianu i-a spus ministrul de externe al Rusiei, baronul Alexandr Gorceakov, că România va semna un acord de tranzit, dar unul garantat de toate Marile Puteri. Enervat, Gorceakov a ameninţat că Rusia poate ocupa oricând România, ca parte a Turciei. Din fericire, contra-ponderea germană a funcţionat:
Manuel Stănescu, istoric militar: „Numele de Hohenzollern însemna ceva în Europa. Rusia nu şi-ar fi putut permite orice fel de libertate referitor la un stat care avea, totuşi, garanţiile puterilor europene.”
Pe 14 aprilie, Carol I ţine un Consiliu de Război. Pe 16, în cursul nopţii, Parlamentul adoptă Convenţia de tranzit româno-rusă: "Guvernul Majestăţii Sale Împăratul Rusiei se obligă a menţine şi apăra integritatea teritorială actuală a României".
Adrian-Silvan Ionescu, istoric de artă: S-a acceptat această trecere cu condiţia să nu se oprească nicio unitate în Bucureşti, iar cine venea in Bucureşti - ofițeri superiori sau trupe oarecare să nu fie înarmate, deci capitala trebuia să fie apărată. Cartierul general al Marelui Duce Nicolae, care era comandantul suprem al trupelor expediţionare, s-a aflat la Ploieşti, unde a fost primit şi ţarul Alexandru al II-lea, cand a venit să se alăture armatei.
În ciuda prieteniei afişate, românii şi ruşii nu s-au înţeles asupra unui punct esenţial: participarea României la război.
Când trupele ruseşti trec Dunărea, otomanii din Vidin bombardează Calafatul. Parlamentul ia act de starea de război. Pe 9 mai 1877, proclamă Independența României.
A doua zi, de Ziua Naţională, 10 Mai, parlamentarii îi prezintă suveranului Declaraţia de Independenţă, iar bucureştenii cer în stradă câştigarea libertăţii în luptă. Carol ştia că aceasta era singura cale posibilă. De aceea, telegrama Marelui Duce de la 19 iulie a fost aur curat:
„Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti".
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
