Împăcări

Amândoi sunt încă tineri. Amândoi au ceva de făcut, de spus şi de arătat. Amândoi sunt remarcabili şi memorabili. Amândoi au apărut la televizor şi în ziare. Şi amândoi înseamnă ceva în ţara asta unde nu se mai amestecă doar idei, principii şi valori, ci şi, iată, anotimpuri. Vremea a ajuns sub vremi. Căci până şi vremii îi vine greu să fie bună când vremurile sunt (g)rele.

Tiberiu Uşeriu şi Raul Suciu n-ar avea multe în comun şi e puţin probabil să li se încrucişeze vreodată drumurile. Dacă există totuşi ceva care-i strânge laolaltă, acel ceva se cheamă „împăcare”. Exact cuvântul pe care un scriitor ca Julian Barnes îl consideră, în recentul roman „The Only Story”, nimic altceva decât „o banalitate cinematografică”. Într-o prelungire a „Nimicului de temut”, cartea care se deschide cu fraza „Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e dor de el”, Barnes spune fără să-i tremure glasul: „Singura împăcare în care cred e moartea”.

În felul lor, Tiberiu Uşeriu şi Raul Suciu vor totuşi să se împace. Primul, cu trecutul. Al doilea, cu viitorul. Uşeriu pare într-o permanentă ispăşire, după câteva turbulenţe ale vieţii demne de filmele cu gangsteri. Suciu ştie de la Lucian Blaga că veşnicia s-a născut la sat şi e de părere că tot acolo trebuie să ajungă, prin feluri doar de ea ştiută, şi omenia. Omenia nobilă, terapeutică. Temeiul de viaţă al lui Uşeriu e mişcarea. Al lui Suciu, oprirea în loc. Uşeriu asumă cauze înalte şi înfruntă riscuri de fachir al supravieţuirii. Suciu e preocupat mai degrabă de vieţuire, fără „supra”. A lui, dar nu numai. Cauza lui e sănătatea celor care, izolaţi şi neputincioşi, nu au cui să se adreseze. Uşeriu aleargă şi ispăşeşte, Suciu stă pe loc şi îngrijeşte.

Poveştile lor sunt ştiute – de la Digi 24 şi, înaintea lui, de la PRO TV – , dar merită sintetizate în câteva fraze.

Tiberiu Uşeriu a câştigat Ultramaratonul Arctic 6633 pentru a treia oară la rând. Adică a parcurs cam 610 kilometri în mai puţin de 173 de ore, în ostilitatea albă a Cercului Polar. Cu grija celui care ştie că niciun pas nu e sigur şi că, de la un punct încolo, nu mai există întoarcere, clemenţă, apel şi recurs. Cursa lui Uşeriu e o probă de foc în mijlocul gheţurilor şi un bun prilej pentru trestiile gânditoare care vor să facă filozofia limitei. Însă Uşeriu nu aleargă doar în orizontul gloriolei. Ultramaratonul Arctic înseamnă, cum spuneam, şi împăcare. Fiindcă Tiberiu Uşeriu nu e un sportiv dotat cu blândeţe de absolvent al şcolii de catiheţi. Nici vorbă. Cine-i deschide autobiografia „27 de paşi” rămâne dacă nu cu gura căscată, în orice caz pe gânduri. Omul n-a fost Uşeriu de biserică. A făcut puşcărie (a fost condamnat la douăzeci de ani), a evadat, a jefuit şi a ameninţat cu moartea la maturitate şi fiindcă a fost şi rupt în bătăi de tată în copilărie. A fost garda de corp a unui interlop, şi-a pus cagula pe faţă, a dat iama cu pistolul în mână, a golit magazine de bijuterii. A avut o poveste de viaţă care, intrată pe mâna unui scenarist şi a unui regizor de ispravă, ar avea oricând şanse la un premiu. Şi a început, cu mult în urmă, un proiect de reformă interioară care include activităţile pentru Tăşuleasa Social şi cursele polare. Curse la a căror linie de sosire stă împăcarea. Şi poate dorinţa de-a uita, deşi memoria ştie uneori să te boicoteze în modul cel mai parşiv.

Medicul Raul Suciu nu fuge de trecut şi nu are în cârcă demoni de care vrea să scape. A rămas orfan din copilărie, dar a strâns din dinţi şi a răzbit. Iar când a ajuns la Medicină a citit mai atent decât alţii jurământul lui Hipocrat şi a tresărit la fraza „sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa”. Sigur, meseria de medic se poate practica oriunde în lume: la Cluj sau Timişoara, dar şi la Montreal sau Berlin. Se ştie, bejenia medicilor e una dintre tristeţile cele mai adânci şi dureroase ale României.

Ce face Raul Suciu în condiţiile astea? Se stabileşte în comuna Ohaba Lungă, o aşezare plasată între Deva şi Lugoj, unde îşi deschide un cabinet de medic de familie. Şi rămâne acolo. Ba îşi aduce şi soţia, care ajunge să facă naveta la Lugoj, unde lucrează. Pentru unii, Raul Suciu e un om care-şi face datoria. Pentru alţii, un dar ceresc. La televizor a apărut de două ori în patru ani, într-o perioadă în care un Marcel Toader sau soţia lui Kamara apar / apăreau de trei ori pe zi. E un om blând, devotat şi fericit că se poate pune la dispoziţia altora. Un om care le cumpără medicamente pacienţilor din banii lui. Tabloul poate părea idilic şi pus într-o ramă de sirop solidificat. Asta până stai de vorbă cu localnicii şi afli cât de mare e binele pe care l-a făcut omul ăsta alegând să se aşeze între ei şi să li se pună la dispoziţie. Zi şi noapte. Pentru orice ţine de sănătatea şi de grijile lor.

Încearcă să rezolve şi Raul Suciu ecuaţia împăcării? Probabil că da. Spre deosebire de Tiberiu Uşeriu, care tatonează împăcarea cu trecutul, medicul din Ohaba Lungă ţinteşte împăcarea cu viitorul. Asta înseamnă forjarea ideii că nu va mai pleca niciodată de acolo, deşi a fost o vreme când i s-a propus să muncească afară, pe bani mult mai mulţi şi în alte condiţii. Şi poate că a fost o vreme când Raul Suciu s-a visat în „Emergency Room.” sau în „Grey’s Anatomy”. N-a ajuns personaj de film, dar, la fel ca la Tiberiu Uşeriu, şi viaţa lui poate fi cândva materie primă pentru lauri. Deocamdată e un destin bine condus. Ca dovadă, îngerul de pe umărul lui Raul Suciu surâde la fiecare pacient lecuit.