Epoca de Aur sau viața pe cartelă. Pentru a călători mai mult, românii economiseau benzină chiar și un an
Viaţa de zi cu zi în comunism se ducea pe întuneric, era plină de lipsuri şi umilinţe. Interdicţiile se înmulţeau de la an la an şi deveneau din ce în ce mai absurde. Pe scara autobuzului, românii atârnau pe jumătate în afară. Că să poată călători economiseau benzină cu anii şi păstrau canistrele pe balcon. Instituţia pilelor şi a relaţiilor, a pachetelor de ţigări şi de cafea, procurate pe sub mână, se născuse deja, iar sticlele goale de lapte aşezate la rând ţineau locul omului nou. Un om abuzat de un regim care punea pe ultimul loc bunăstarea.
Să circuli nu era deloc atât de uşor precum îi îndemnau ofiţerii de securitate pe jurnaliştii străini veniţi în România. O simplă călătorie se putea transforma într-un exerciţiu de echilibristică pe scara autobuzului şi doar cei agili puteau coborî din mers. În plus, ca să-ţi cumperi o Dacie trebuia să aştepţi cinci ani, iar benzină se găsea cu mare greutate.
„Taică-meu şi-a luat o Skoda 100S, îmi aduc aminte şi acum... albă. Și îmi spunea: băi, Cristi, vom ajunge să circulăm vreodată în ţară asta a noastră unde vrem şi când vrem?”, povestește Cristian Tudor Popescu, scriitor și jurnalist.
„Era raţia de benzină. Absolut insuficientă... şi cum bunicii mei erau din Slobozia, din Baia Mare până în Slobozia.... Şi ştiu că pentru călătoria asta taică-meu economisea un an de zile benzină. Punea câte un pic, câte un pic deoparte ca să avem să ajungem acolo, iar bunicii aveau consemn că în timpul anului, deşi nu aveau maşină, să facă pe dracu în patru şi să economisească benzină... să strângă încet-încet, încet ca să avem benzină să ne întoarcem de la Slobozia la Baia Mare. Deci era o călătorie cu maşina pe distanţă lungă pregătită un an de zile, de două familii diferite”, povestește Şerban Alexandrescu, director de creaţie.
Între 1975 şi martie 1989, Ceauşescu a achitat integral datoria externă a României. Aproximativ 30 de miliarde de dolari au fost plătiţi cu preţul sărăcirii unui popor întreg. Practic, totul mergea la export: producţia agricolă, îmbrăcămintea, maşinile şi petrolul, iar statul făcea economie la orice.
„Lipsurile astea aveau o componentă umilitoare. Dincolo de lipsul în sine, te umilea. Faptul că rămâneai cu săpunul pe ochi la duș, se oprea apa, sau cu lama pe obraz bărbierindu-te...”, subliniază Cristian Tudor Popescu.
„Când merg cu taxiul acum şi aud câte un nostalgic la adresa comunismului... eu nu suport discursul ăsta”
Ţăranii ajunseseră să vină la oraş ca să cumpere pâine. Mulţi spun că anii 80 au fost ultima perioadă stalinistă din Europa, iar controlul vieţii de zi cu zi era un mecanism prin care conducătorul suprem le dădea de înţeles oamenilor că este mai puternic decât ei.
„Când merg cu taxiul acum şi aud câte un nostalgic la adresa comunismului... eu nu suport discursul ăsta, pentru că încă îmi mai aduc aminte foarte clar cum era”, subliniază Şerban Alexandrescu.
Să ai propria maşină în perioada comunismului era cel mai excentric vis. Mihai Bercioiu este pasionat de Daciile 1100. Acum are patru. În anii 80 era unul dintre puţinii care nu aveau nevoie de relaţii pentru a-şi cumpăra o maşină, pentru că el însuşi lucra la IDMS. Adică la Întreprinderea de distribuire a materialelor sportive, cea care întocmea listele de aşteptare pentru o Dacie. „Tatăl meu avea cu soţ, eu aveam fără soţ... şi uite aşa o descurcam, să putem să ne bucurăm toate duminicile, deşi nu era benzină”, își amintește el.
Pentru una dintre maşini mai păstrează şi acum factura din anul 1971, cu preţul de 55.000 de lei, adică echivalentul a 6.000 de dolari la acea vreme.
Leonard Bandoi, un alt nostalgic, păstrează jurnalul de bord al primului proprietar al Daciei 1300. O adevărată arhivă care includea fiecare drum la PECO: „Suporta maşina asta de toate. Era folosită la orice activitate din gospodărie: pe câmp, la cărat marfă, cereale, mobilă vedeai în ea. Au fost situaţii în care cureaua de distribuţie se putea face din ciorap de damă. Ciorap de damă întins bine, înlocuia efectiv cureaua de acolo. Până la primul loc unde găseau curea, mergea şi aşa!”.
În 1989 Capitala avea 200.000 de mașini, acum are 1,5 milioane
„Mi-am adus aminte de o replică celebră pe care o auzeai când încercai să te urci în troleibus sau în tramvai: se mai poate. haideți, încă un pas, se mai poate! Cineva spunea mereu lucrul ăsta, pentru că exista un împingător, ca la trenurile cu deportați din Al Doilea Război Mondial. Se suia unul care împingea. Împingători voluntari care spuneau: Hai, se mai poate...haaaaaai....abia respirând”, își amintește Cristian Tudor Popescu.
După 1989, pentru români maşina mai puternică, mai mare şi mai scumpă a devenit etalon. Maşinile de lux dintr-una dintre parcările Bucureștiului costă peste 1 milion de euro. Spre exemplu, pe străzile din România circulă 50 de Lamborghini şi aproximativ 60 de Aston Martin. Însă marca de lux cu mare priză la români rămâne Mercedes. Peste 100.000 de maşini produse de celebra fabrică germană îşi turează motoarele pe străzile din România. În plus, 2500 de Porche şi 150 de Ferarri completează numărul averilor puse pe roţi care circulă bară la bară pe străzile înguste ale Bucureştiului.
În anul 1989, un milion de bucureşteni au călătorit cu metroul într-o singură zi. Recordul nu a mai fost egalat niciodată de atunci şi asta pentru că în prezent mulţi preferă să se plimbe la suprafaţă cu propriile maşini.
Capitala avea în 1989 mai puţin de 200.000 de maşini, iar acum are 1,5 milioane. Este greu de spus dacă lipsurile din trecut i-au transformat pe români în excentricii de acum, cert este că bătrâna Dacie cu care ne-am făcut treaba în comunism are parte de dispreţul tinerilor şoferi care astăzi au 24 de ani.
Tu ce ai făcut la Revoluție?
Îți aduci aminte unde erai în decembrie '89? Unde iți erau părinții și prietenii, ce făceai, la ce te-ai gândit urmărind evenimentele de atunci sau participând la ele? Ajută-ne să recreăm povestea acelor zile, povestea unei generații.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
