EDIȚIE SPECIALĂ. 1989, anul care a schimbat lumea. Ce a însemnat colectivizarea în regimul comunist
Jurnalista şi scriitoarea Tia Şerbănescu a fost invitata specială a unei „Ediții speciale” la Digi24 moderate de Liana Alexandru.
Tia Șerbănescu este o martoră a acelor vremuri, despre care a vorbit în editorialele sale de-a lungul celor 25 de ani de când a căzut Cortina de Fier. În 1962, când s-a încheiat colectivizarea, era elevă de liceu și își amintește că în București momentul a fost marcat ca o mare sărbătoare. Au fost aduși în Capitală, îmbrăcați în port popular, 11.000 de țărani – simbolizând numărul celor uciși de regimul moșieresc la răscoala din 1907. „Prea mare atenție n-am dat la momentul respectiv, datorită vârstei. Atunci nu știam multe lucruri”, spune Tia Șerbănescu. Totuși, își amintește că observa schimbări atunci când mergea la țară, însă adevărul a început să-l afle abia după revoluția din 1989. „Marea schimbare din 1989 aceasta a fost – că am început să aflăm adevărul”, a subliniat jurnalista. Colectivizarea părea un moment festiv, dar încununa, de fapt, stăpânirea partidului asupra țării și ascundea multe drame și multe crime. Colectivizarea a fost un atentat la ființa națională, este de părere Tia Șerbănescu.
Comuniştii nu s-au limitat la confiscarea pământurilor, au distrus tot ceea ce reprezenta ţaranul român, raţiunea acestuia de a exista. Digi24 a prezentat imagini-document cu „chiaburul” Vasile Bourceanu, un ţăran înstărit din localitatea vasluiană Berezeni care, peste noapte, a fost tranformat de comunişti din cel mai respectat om din sat într-un duşman al poporului. I-a fost confiscată toată agoniseala şi în urma unui proces sumar a fost condamnat la ani grei de temniţă şi muncă silnică.
În cele mai multe locuri din ţară colectivizarea a fost făcută cu brutalitate. Comuniştii au ajuns să-i masacreze pe ţăranii care nu doreau să renunţe la singurul lucru pe care îl aveau: pământul. În localitatea vrânceană Vadu Roşca, nouă ţărani au fost ucişi după ce au îndrăznit să se revolte împotriva comuniştilor care trimiseseră armata să le ia agoniseala. Cei care au scăpat de gloanţe au fost arestaţi şi întemniţaţi. După ani grei au ieşit din puşcării însă niciodată nu au ajuns să se împace cu regimul care le-a răpit însăşi raţiunea de a exista.
„Istorii precum cea de la Vadu Roșca nu erau cunoscute. Dacă a avea era o crimă, și a ști era o crimă”, spune Tia Șerbănescu.
Jurnalista subliniază că prin colectivizare, țăranii nu mai erau, de fapt, țărani, ci „colectiviști”, niște oameni care se duceau să presteze o muncă pentru o colectivitate fără contur. Proprietatea tuturor însemna, de fapt, proprietatea nimănui, arată Tia Șerbănescu. Așa apare furtul în masă, din proprietatea colectivă, furt motivat și de traiul plin de lipsuri al țăranilor. Ei aveau statutul unor salariați extrem de chinuiți, dovadă și pensiile pe care le au în prezent, spune jurnalista. Prin colectivizare s-a distrus categoria țăranului-proprietar, care nu trebuia să mai aibă nimic pentru sine, nici măcar un cal. A existat în anii aceia negri și un măcel al cailor pe care îi aveau țăranii.
În aceste condiții, țăranii au devenit tot mai independenți și mai înstrăinați de pământ și au plecat spre orașe. Satele au rămas în grija bătrânilor.
În mod similar, și justiția a fost cumva colectivizată. Judecătorii au fost înlocuiți cu oameni formați la școala propagandei de partid. Justiția nu era un act logic, așa cum îl percepem astăzi. Era o justiție de partid, iar pentru aruncarea oamenilor în închisoare – adesea în mod arbitrar și fără a-și ști măcar vina – nu era nevoie de justificări, era un arbitrar total. Justiția era înlocuită cu dictatura partidului, spune Tia Șerbănescu.
În 1963 şi 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat o serie de decrete pentru eliberarea deţinuţilor politici. Din 1956, de când liderul sovietic Nikita Hruşciov condamnase crimele lui Stalin, Dej evitase cu abilitate liberalizarea sistemului. Revoltele din Polonia şi, mai ales, revoluţia înăbuşită a Ungariei, i-au slujit ca argument pentru o şi mai drastică rigoare totalitară. În a doua parte a anilor '50, deţinuţilor politici din partidele istorice şi din rândul elitelor economice li s-au adăugat studenţi, intelectuali şi ţărani care se opuneau colectivizării. Nici măcar retragerea Armatei Roşii în 1958 nu a dus la o adevărată deschidere. Gheorghe Gheorghiu-Dej a răspuns presiunilor Occidentului pentru eliberarea sutelor de mii de deţinuţi politici abia după şase ani.
În aprilie 1964, după douăzeci de ani în care, la ordinele directe ale lui Stalin, făcuse din România o copie fidelă a Uniunii Sovietice, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictatorul de la Bucureşti, îşi declară independenţa faţă de Moscova. Motivul: URSS avea un nou lider, pe Nikita Hruşciov, care încerca destalinizarea lagărului comunist şi impunerea propriei viziuni asupra comunismului. Gheorghiu Dej, un stalinist convins, îi rămăsese fidel fostului lider de la Kremlin, iar o distanţare faţă de el ar fi însemnat să-şi recunoască propriile crime comise în România în numele şi la ordinele lui Stalin. Aşa că în loc să se rupă de dictatorul decedat în 1953 şi de politicile sale criminale, Dej se apucă să construiască în România naţional-comunismul.
În cazul comunismului, a existat o complicitate generală, inclusiv a occidentalilor. Mulți fie au refuzat să vadă ceea ce se întâmpla de fapt, fie au crezut în utopia comunismului. Inclusiv românii scăpați din închisorile comuniste și ajunși în Occident se loveau de o neîncredere, spune Tia Șerbănescu.
Colectivizarea forţată din anii '50 a modificat radical structura proprietăţii din România. Dar Nicolae Ceauşescu a vrut să meargă mai departe şi să lase în urmă agricultura tradiţională. Visa la o nouă revoluţie agrară, care să transforme România într-una dintre marile puteri agricole ale lumii. În lipsa rezultatelor concrete, succesul noii revoluţii agrare va exista doar în minciunile propagandei. La televizor, românii vedeau recolte bogate, în magazine însă, nu găseau nimic.
„Nu e niciodată prea târziu pentru aflarea adevărului”, chiar dacă lumea pare să nu mai aibă chef să-l vadă, spune Tia Șerbănescu. Numărul mare al nostalgicilor după comunism, al celor care spun că „nu era chiar așa rău”, în condițiile în care mulți dintre ei sunt tineri, oameni care citesc, se explică și prin faptul că mulți nu știu sau nu cred, arată Tia Șerbănescu.
Tocmai de aceea, campania Digi24 „1989, anul care a schimbat lumea” își propune să fie un demers jurnalistic onest, în încercarea de a recupera unele adevăruri ascunse zeci de ani.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
