Du-te dracu’, Doamne, iartă-mă!

Ce face omul obişnuit joi pe la ora prânzului? Se pregăteşte să mănânce, de bună seamă. Dar credinciosul aprig ce face? Prânzeşte şi el? Da, dar nu caloric, ci spiritual. Şi ce loc mai bun pentru o hrănire la masa evlaviei decât Catedrala Mântuirii Neamului? Ce prilej mai nimerit de regăsire a echilibrului lăuntric, de reculegere în faţa altarului (sfinţit, să nu uităm), de luminare creştinească? Ce zi mai potrivită de luptă împotriva iernii de pe străzi prin împrimăvărarea minţii? Drept urmare, câteva mii de credincioşi care au gândit la fel (great minds) s-au îndreptat spre Catedrală şi s-au aşezat frumuşel la coadă.

Armonia tăcută şi freamătul de anticipare a jubilaţiei n-au ţinut mult, fiindcă doamnele şi domnii înşiraţi unii în spatele altora şi-au amintit de vremurile trecute, când statul la coadă presupunea combativitate, arţag, vorbe aspre, coate în ficaţii vecinilor şi – de la un punct încolo – spargerea rândului şi darea de buznă. Ca amănunt, peste trei sferturi din şarpele uman pe care l-au prezentat posturile TV a constat în oameni trecuţi de şaizeci de ani – oameni care ştiu bine ce-i aia o coadă şi cum se pot transforma componenţii ei în forţă de asalt. Filmul ciné-vérité de joi la prânz poartă semnătura aceluiaşi regizor nevăzut care a lăsat deja posterităţii vestita înghesuială de la Piteşti, unde, înaintea sărbătorilor pascale, conducerea unui supermarket a avut iniţiativa unei vânzări promoţionale de bormaşini (e de neacceptat să nu-ţi cumperi aşa ceva înaintea Paştilor). Am scris atunci, tot pe site-ul www.digi24.ro, următoarele:

„Darea de buznă, procedeul strămoşesc prin care românul îşi dislocă semenii în tentativa de-a ajunge primul într-un punct anume, a primit aici o ilustrare superlativă. Când uşile magazinului s-au deschis, un miriapod uman a sprintat furibund la etaj, gata să profite de ofertele prilejuite de învierea lui Isus. Şi poate că, luaţi în stăpânire de un je ne sais quoi suprarealist, patronii supermarketului îşi vor fi imaginat cum străpunge maşina de găurit cu percuţie palmele Cristului răstignit. Fiindcă altă legătură între sărbătoarea care se apropie şi bormaşini nu se lasă întrezărită, oricât ţi-ai pune mintea la contribuţie. Ajuns în zona zero, miriapodul s-a pus pe împins, înjurat şi înşfăcat, discipline în care a avut ocazia să se specializeze vreme de câteva decenii. Fondul muzical de răcnete, mugete, îndemnuri lubrice şi sudălmi a fost egalat în suavitate doar de mişcările bizonautice ale clienţilor conştienţi că, pe lângă legenda saniei cumpărate vara şi a carului luat de cu iarnă, omul gospodar îşi completează zestrea de unelte găuritoare cu două zile înaintea Învierii. Şi fiindcă n-are rost să baţi atâta drum pentru o singură bormaşină, masculii piteşteni au umflat câte trei, patru sau chiar cinci bucăţi, în funcţie de cât le permitea deschiderea braţelor. Iar dacă vă întrebaţi ce poate face un om normal cu un cvintet de asemenea scule, fie ele şi la ofertă, răspunsul este la mintea domnilor Bosch, Makita sau Black & Decker: păstrează una (eventual) şi vând restul la un preţ mai mare decât cel de achiziţie, pe diverse site-uri gata să răspundă năprasnicei dorinţe carpatine de profit. Hotărât lucru, dacă ar mai fi fost printre noi, Caragiale ar fi rescris O făclie de Paşti în varianta O bormaşină de Paşti.”

Diferenţele dintre îmbulzeala de acum, când mulţimea aţâţată de apropierea orei de închidere a Catedralei (iniţial, ora 15.00) a spart cordonul de jandarmi, şi cea de atunci sunt strict de coloratură şi decor. Atunci era primăvară, acum e iarnă. Atunci era înăuntru, acum e afară. În rest, acelaşi modus operandi, spre a aduce un omagiu ministrului Carmen Dan (sfânta patroană a Jandarmeriei surclasate alaltăieri de pioşenia populară): zbierete, înghionteli, înjurături, blesteme şi, din când în când, o invitaţie isterică la păstrarea calmului. În funcţie de postul TV la care urmăreai scena şi de poziţia microfoanelor, îţi ajungea la urechi fie o informaţie utilă („Împingeţi degeaba, că nu se dă nimic”), fie o apostrofare lucrată în filigranul contrastului dintre divin şi diabolic („Du-te dracu’, Doamne, iartă-mă!”). Frumos, elegant, creştinesc, cum se cuvine. Căutând cu hămesire lumina lumânărilor, gata să înfulece spirit duhovnicesc pe pâine, lumea prezentă la Catedrală a abdicat de la poziţia bipedă şi a coborât în subsolurile regnului. Singurul motiv pentru care doamnele nu s-au păruit a ţinut de căciulile fixate bine peste ţeste şi urechi. Dintre domni, în schimb, s-au distins câţiva care s-au prezentat la adunare având asupră-le steaguri tricolore mari, pe care ambiţionau pesemne să le fluture înaintea altarului. Să te înfigi cu steagul ţării în ditamai înghesuiala, gata oricând să scoţi ochii seamănului de alături – iată expresia de maximă plasticitate a mândriei de-a fi român.

Prezentatoarea ştirilor România TV, post care a trimis un comando reportericesc în faţa şi apoi înăuntrul Catedralei, a renunţat la părerile exprimate la telefon de o Monica Tatoiu care a apucat totuşi să confunde religia cu confesiunea religioasă şi a dat legătura unei colege aflate la datorie: „Oferă-ne, te rog, ultimele veşti la cald”. E de discutat dacă, rămasă cu buza umflată şi cu gura nevorbită la telefon, Monica Tatoiu a vibrat la umorul formulei „veşti la cald”, când în apropierea Catedralei era frig al naibii şi bătea vântul. Cert este că, aflată la datorie şi furişată cum-necum în aşezământ, colega a întrebat o doamnă de vreo şaizeci de ani, care apucase la rândul ei să intre, dacă i se pare normal ce se petrece. Reacţia doamnei: „A fost o îngrămădeală organizată, ca la hochei”. Răspunsul, vorba unuia dintre bancurile marca Radio Erevan, a fost corect, cu trei excepţii: nu e „îngrămădeală”, e „grămadă”, nu e „organizată”, e „ordonată”, şi nu e la „hochei”, e la „rugbi”. Dacă prima purtătoare de evlavie sub haina de blană a considerat totul un mare succes organizatoric, vecina de alături a deplâns tocmai lipsa organizării. Cum însă e democraţie (mai bine zis, mediocraţie), o a treia doamnă a luat-o la rost pe trimisa postului TV, întrebând-o de ce întreabă. Ca în dialogul dintre neamţ şi irlandez. Neamţul: „De ce voi, irlandezii, răspundeţi la toate întrebările prin întrebări?” Irlandezul: „De ce vrei să ştii?”

Fascinaţia unor segmente de populaţie românească pentru coadă, îmbulzeală şi punerea poalelor în cap rămâne la aceleaşi cote la aproape trei decenii după regimul Ceauşescu. Ce se poate citi în acest tip de voluptate? Nostalgia pentru formele primitive de socializare? Dorinţa unora de a-şi găsi un rost în viaţă, în lipsa altor preocupări? Înclinaţia spre pseudoritualuri urbane? Ar trebui consultaţi sociologii şi antropologii. Doar ei ne-ar putea lămuri cu privire la mahalagismul galopant care îi face pe unii să se poarte la fel la intrarea într-o biserică în 2018 şi la coadă la măcelărie în 1988. În aceste condiţii, iniţiativa Patriarhiei de a prelungi programul de vizită până la ora 20 riscă să nu însemne altceva decât cinci ore în plus de ţipete, brânciuri şi vorbe grele. Nu doar drumul spre iad e pavat cu bune intenţii, ci, iată, şi cel spre altar. Dacă nici Patriarhia nu ştie atâta lucru, nu-l mai ştie nimeni.