Digi24 recuperează istoria furată. Mărturia generalului Nicolae Sebastian, 98 de ani
Cum ați primit ordinul mareșalului Ion Antonescu de trecere a Prutului, de la 22 iunie 1941?
Într-un delir. Regret și astăzi (...).
Cu un an în urmă, România renunțase fără luptă și la Basarabia și la Bucovina de Nord.
Aici a fost rușinea. Mi-a schimbat caracterul. Eram o fire blajină, veselă. Faptul că nu am luptat, că nu am respectat jurământul – pentru că nu am jurat pentru Carol, escrocul ăla, am jurat pentru România – a dezvoltat în mine, cu rușine și cu mândrie trebuie să recunosc, o ură ancestrală, să nu mai fi auzit de ruși. Să nu mai fi auzit de nimic, pentru că totul ieșea la suprafață că era aranjat dinainte.
Înțeleg că ați fost de acord cu trecerea Nistrului și cu înaintarea armatei române până în Cauzaz și Crimeea.
Nistrul trebuia trecut obligatoriu. Așa cum obligatoriu nimeni nu venea să îți prezinte restituirea Bucovinei și a Basarabiei pe tavă de argint. A fost cea mai mare umilință a vieții mele și a întregii serii de ofițeri din epoca aia. Ghinionul nostru, pentru că nu am vrut, întâi să executăm ordinul. Dar ghinionul nostru a fost că de la căpitan până la sublocotenent, toți ofițerii fuseseră elevii colonelului Sotir. Și a intervenit acel sentiment de supunere în fața profesorului. Dar noi am fost contra. Iar eu, care eram în coada regimentului, am făcut ce am vrut. Și se poate controla tot ce afirm. Nici un reproș nu mi s-a putut face. Am fost hotărât să rezist și să lupt chiar contra ordinelor. Ca dovadă, când căpitanul Pătrășescu mi-a spus "Retragerea, Sebastian!", i-am zis "Nu mă mișc. Poți să șipi la mine cât vrei. Stau aici să îi țin pe ruși în jurul meu, până vin ai noștri". În toamna acelui an am primit decorația Crucea de Fier pentru neexecutarea ordinului de retragere.
După dezastrul de la Stalingrad ați continuat să luptați în armata română în Crimeea. Mai credeați într-o variantă de victorie împotriva Uniunii Sovietice?
Credeam, pentru că vedeam materialul nou care venea și credeam.
Unde vă aflați dumneavoastră la 23 august 1944?
La București, prefectura poliției, la colonelul Elefterescu. Se simțea că se întâmplă ceva. Am rămas în țară pentru că am fost luat să lucrez la armistițiu. Apoi am trecut din nou la academie (...).
Ce ați simțit când ați văzut rușii intrând în București?
Nu pot să răspund, ar însemna să răscolesc prea mult zaț, prea multă durere. Toată mișcarea de la 23 august are o parte bună că a încetat măcelul, dar are partea morală mizerabilă, oameni care refuză lupta. Oribil, oribil, și peste un milion de ani va fi scris că România va refuza lupta.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
