DIGI PORTRET. Ştefan Câlţia, pictor
Viaţa noastră nu e bucăţică. Ea e făcută ca un ciorchine, din multe multe lucruri pe care le împlinim pentru că trebuie să le împlinim şi nu pot să spun că culoarea e ceva special, că pictura e ceva special, că lucrul pe care îl fac eu e mai special decât altceva. Lucrul pe care îl fac eu e lucrul care mi-a fost hărăzit să-l fac. Aşa cred şi încerc să îl fac cât mai bine.
Eu sunt un copil crescut aşa într-un orăşel, într-o familie de opt copii, cu nişte părinţi minunaţi, tata era muncitor, mama era casnică. Umblam pe câmp, pe dealuri, iubeam plantele, dacă era vreme frumoasă şi geamul de la clase era deschis, eu dispăream.
Termin 7 clase, era mare sărăcie după război şi la vârsta de 15 ani mă angajez muncitor necalificat pe un şantier în oraş.
La seral, mâinile erau subţiate de cărămidă aşa şi aproape erau ca mici broboane de sânge în vârful degetelor şi eu când ajungeam acasă încep să am nişte trăiri anume, să sufăr că nu mai umblu atât cât umblam înainte.
Viaţa devine mai aspră pentru mine şi eu o accept. Şi atunci, cu o sticlă de tuş în casă, un toc, o peniţă şi încep să desenez. Personajele mele, majoritatea sunt femei. De unde vin şi unde se duc nu ştiu, e o călătorie. Când ieşeam de la biserică, în copilăria mea în sat, toate femeile ţineau în mâini o verdeaţă. Nu m-am gândit de ce ţin ele în mână lucrurile astea. Era un lucru în primul rând că se amestecau mirosurile din grădina lor cu tămâia, cu mirosurile bisericii şi toate făceau ca ei, toată comunitatea să aibă o mireasmă anume.
Marea mea realizare încă nu e şi încă nu visez la o mare realizare. Sigur că în tinereţe la un moment dat am visat să rup lucrurile, să demonstrez cine sunt. În istoria artei sau în poveştile despre artişti tot timpul întâlneam numai tipul ăsta de model aşa, angoasat, teribil, genial. Încet, încet încep să descopăr că, de fapt, în lumea asta foarte mulţi artişti care au trăit o viaţă ca a celorlalţi oameni pentru că aşa le-a fost firea. Mie îmi place să cred că fac parte din această categorie.
Cel mai mult îmi place călătoria, că a fi călător înseamnă a te plimba prin viaţa ta, prin lume, purtând cu tine toate lucrurile tale şi alor tăi. Şi dintr-o dată tu te trezeşti că tu eşti o lume, o lume care călătoreşte printre alte lumi şi când tu nu mai eşti, de fapt dispare o lume. Dar rămâi, cum au rămas bătrânii şi ceilalţi, în amintirea altora care te poartă mai departe şi aşa lumile se duc unele într-altele şi e o poveste.
Digi Portret: un proiect Digi World și Digi Life.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
