Depinde din ce unchi priveşti

„Cine vă recomandă?” „Vocea şi talentul meu.” E un dialog celebru, pe care-l invocă şi oameni nenăscuţi la data când se făcuse filmul. Şi dacă tot ne întrebăm de ce se difuzează integrala „B.D.” atât de des şi pe atâtea posturi de televiziune, iată o explicaţie: actualitatea replicilor. Dar nu numai ea, ci şi hrănirea sistematică a românului – ieri şi din păcate şi astăzi – cu ideea că ierarhia meritului este o himeră şi că nu există argument mai bun decât pila în ocuparea unui post sau în construirea unei cariere.

În film, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu şi Jean Constantin compun juriul unei preselecţii de talente feminine, ceea ce-i face imediat pe glumeţi să observe că Simon Cowell se făleşte degeaba cu „X Factor” şi că ideea e de fapt de extracţie românească. O doamnă cu o agendă în care îşi notează cine a cui pilă este îi pune întrebarea de la începutul articolului uneia dintre tinere. Răspunsul amuză şi descumpăneşte. Nu de alta, dar domnişoara candidată se prezintă la probă pe baza propriilor ei merite: „vocea şi talentul meu”. Ideea critică a scenei e transparentă, însă până la urmă îndrăzneaţă într-o perioadă în care cenzura începuse deja să foarfece tot ce deranja ideologic: în loc ca, într-o mare de oameni cu merite să se nimerească rareori şi câte-un pilos, e exact invers: într-o mulţime de piloşi, prezenţa sporadică a cuiva care nu e recomandat sau trimis de nimeni devine motiv de stupoare şi ilaritate. „Vocea şi talentul meu” înseamnă „nu sunt pila nimănui”. Că nu e urmă de voce sau talent în prestaţia candidatei e deja altă discuţie.

Nici pe recent numitul secretar de stat în Ministerul Culturii nu-l recomandă vreo ispravă în domeniu. Mihai Gherghe nu e familiarizat cu domeniul în care e pus să funcţioneze, ceea ce nu-i provoacă umbra vreunui disconfort. Iar jenă, cu atât mai puţin. E adevărat, Mihai Gherghe se poate prevala de şubrezimea şefului direct, un ministru cu nimic mai Breaz decât alţi colegi de guvern şi capabil să confunde ştafeta cu ştacheta. Asta însă tot nu explică satisfăcător trecerea de la ape şi canalizare la cultură. Ar mai fi, desigur, argumentul că  nu e primul impostor din PSD, numai că nici asta nu justifică opţiunea şefilor din partid. Şi-atunci? Pe ce temei s-a făcut numirea? Care sunt echivalentele „vocii şi talentului” în cazul lui Mihai Gherghe? Nu se ştie. Se pot bănui mici reglaje de clientelism politic, eventual un fel de-a mulţumi vătafilor gorjeni din PSD pentru sprijinul acordat centrului în diverse chestiuni. Cum însă e imprudent să acţionezi doar pe baza bănuielilor, logic e să încerci totuşi să afli ce-l califică pe omul în cauză pentru postul de secretar de stat într-un minister unde, în mod normal, nu ar avea ce să caute. Şi de unde să afli, dacă nu din gura recent instalatului?

Roxana Stoian, ziarist-reporter la ziarul „Pandurul”, îşi asumă sarcina excavării de informaţii şi se străduieşte să angajeze un dialog cu Mihai Gherghe. Interviul pe care-l poate citi oricine pe www.pandurul.ro e o mostră de învârtire în jurul cozii şi de batere a apei în piuă. Nu din vina ziaristei, care pune întrebările cuvenite. Ci din cauza lui Mihai Gherghe, care crede (sau se preface a crede) că înşirarea unor cuvinte goale poate ţine loc de răspuns. Cei care au făcut armata prin anii 1970-1980 îşi vor aminti, poate, definiţia livretului militar: „Livretul militar este documentul militar de evidenţă militară a militarului în faţa organelor militare şi civile”. Cam aceeaşi apă de ploaie cade şi din norii răspunsurilor pe care le dă Mihai Gherghe. De pildă, când e întrebat care este proiectul cu care merge la Ministerul Culturii, noul secretar de stat răspunde: „A duce la îndeplinire programul de guvernare pe partea de cultură”. Subtilitate şi rafinament. Noul parfum „Eau de pluie” e deja în magazine. Spectacolul aşa-zisului dialog continuă, iar Roxana Stoian mai are o curiozitate: „Mă interesa dacă aveţi vreun proiect legat de Gorj, fiindcă este judeţul lui Brâncuşi”. Replica e lucrată în cristal şi bătută cu diamante: „Este clar că voi face tot ceea ce trebuie să fac pentru promovarea tuturor monumentelor din Gorj. Ziarista insistă: „Vă întreb totuşi dacă aţi avut vreo legătură cu activitatea culturală”. Mihai Gherghe fandează cu supleţea elefantului în prăvălia cu porţelanuri: „Urmează să vedem când ajung la minister”. În mod normal, după o asemenea nerozie, îţi piere cheful – ţie, reporter – să-ţi mai faci meseria serios. Numai că Roxana Stoian e răbdătoare, ceea ce-i aduce delicatesa la care ar râvni orice reporter sau ziarist. Simţind că răspunsul trebuie dus un pic mai departe, Mihai Gherghe adaugă: „Să ştiţi că unchiul meu este profesor universitar de istorie veche, un renumit arheolog din România, a făcut descoperiri şi aici, în Gorj. Am avut discuţii cu unchiul meu.”

Iată, deci, argumentul: „am un unchi profesor”. Afirmaţia te trimite cu gândul la o replică a lui Dem Rădulescu dintr-un scheci: „Am un frate soră la spital”. Pe lângă asta, e stupefiantă candoarea cu care Mihai Gherghe îşi justifică propria inadecvare prin activitatea unei rude. Din acest unghi (sau poate unchi) de vedere, e obligatoriu să te întrebi cine e unchiul, spre a şti cui să-i arăţi recunoştinţă pentru instalarea în funcţie a nepotului. Însă Mihai Gherghe nu-şi deconspiră sprijinul venit din familie. De ce? Nu se poate şti. Dar poate că povestea cu unchiul profesor e o glumă de şuetist subţire. Sau o trimitere camuflată la o serie de unchi vestiţi din literatură, pe care Mihai Gherghe nu-i are doar pe rafturi, ci şi în clasoarele minţii: „Unchiul Vanea”, „Unchiul Rudolf”, „Unchiul Oswald”, „Unchiul meu, maharajahul”, „Unchiul Bernac”, „(Kitty şi) Unchiul Murray” sau „Unchiul Tungsten”. Iar lecturile au fost făcute, cum altfel?, în „Coliba unchiului Tom”. Dacă aşa stau lucrurile, da, numirea ca secretar de stat în Ministerul Culturii e firească. Sunt atât de puţini pasionaţi de carte în fruntea PSD, încât trebuie folosiţi judicios.

Mai trebuie văzut doar dacă Mihai Gherghe va interzice de-acum acolo prezenţa Roxanei Stoian la acţiunile dumisale. E de sperat că nu. Dacă o va face totuşi, înseamnă că Mihai Gherghe s-a lăsat sedus de ranchiuna discreţionară a lui Tudorel Toader, care a decis ca Ovidiu Oanţă de la ProTV să rămână fără acreditare. Ovidiu Oanţă are şaptesprezece ani de când acoperă zona justiţiei pentru ProTV. Acum pentrucăputismul de tip PSD îl blochează. De ce? Fiindcă pune întrebări incomode? Sau fiindcă la acest tip de întrebări poţi răspunde doar prin minciuni şi răstălmăciri, câtă vreme sinceritatea te-ar îngropa cu tot cu tovarăşii de intenţii şi fapte rele? Şi dacă tot vorbim de interdicţii şi obstrucţii, n-ar fi rău să-i fie solicitat un punct de vedere şi Cameliei Mariana Dragomir Bălănică, prezentă pe multe pagini de Facebook cu o insanitate în faţa căreia, vorba poetului, „se sparie gândul”: „Brăila este un oraş pesedist şi aşa ar trebui să fie întreaga ţară”. Scriptic şi procedural, Tudorel Toader nu este membru PSD. Însă comportamentul îl face vecin de atelaj ideologic cu Bălănică Dragomir şi cu alţii ca ea.