Cum și-a obținut România Independența
România celebrează 140 de ani de la declararea Independenţei faţă de Imperiul Otoman. A fost un efort de lungă durată făcut de clasa politică de atunci şi a început cu aducerea pe tronul Principatelor a unui principe străin. Constituţia adoptată în 1866, după ce prinţul german Carol I de Hohenzollern a devenit domnitor, făcea referire la „România", deși oficial, la acea dată, ţara se afla sub suzeranitate turcească şi se numea Principatele Unite. Pe 10 mai 1877 a fost adoptat legea care proclama independenţa, la o zi după ce Mihail Kogălniceanu citise decretul în plenul Parlamentului.
1875-'76| Criza orientală duce la intervenţia Rusiei
Când prinţul Carol I de Hohenzollern a acceptat în primăvara lui 1866 să fie domnitorul României ştia că Războiul de Independenţă este inevitabil. Era de neconceput ca un aristocrat de rang regal să fie vasalul sultanului. În plus, puternicul cancelar german, Otto von Bismarck, întrezărea extinderea influenţei germane spre Est, după cum interesele englezeşti la Marea Neagră încurajau ridicarea unei Românii moderne, conectată la Occident. În primii ani de domnie, urgenţele au fost copleşitoare. Dar după stalibilizarea ţării, organizarea armatei, construcţia căilor ferate necesare, crearea leului, s-a văzut că fără Independenţă, România nu se poate dezvolta. Momentul favorabil s-a numit criză orientală.
În 1875-1876, mai multe răscoale din Serbia şi Bulgaria au fost reprimate cu multă cruzime de turci. Rusia a anunţat că va veni în ajutorul creştinilor de la sudul Dunării. Domnitorul Carol I şi liderii politici români se temeau că armatele ţariste vor ocupa România şi că, dacă Turcia va riposta, războiul se va duce pe pământ românesc. În timpul negocierilor dificile de asociere a tinerei Armate Române cu imensa Armată Rusă, era important ca Bucureştiul să nu provoace Înalta Poartă. În mai 1876, Kogălniceanu dădea explicaţii paşei Asim din Ruşciuk în privinţa unui incident care, escaladat şi multiplicat, risca să transforme România în teatru de război.
„Vaporul de pasageri „Radeţki" al Societăţii de Navigaţie pe Dunăre, luase de la Giurgiu, pe traseul Turnu-Măgurele, Corabia şi Bechet aproape 200 de pasageri, care în timpul trecerii, „desfăcând repede bagajele lor, s-au îmbrăcat cu uniforme şi, luând armele, au constrâns pe căpitan a-i debarca într-un loc deşert, între Lom-Palanca şi Oreava, în Bulgaria", a scris regele Carol.
Comitete private diverse strângeau bani pentru civili sau combatanţi bulgari, iar în septembrie, a notat domnitorul, mii de voluntari ruşi - mobilizaţi de comitetele pan-slaviste- foloseau rutele CFR ca să ajungă în Serbia, unde exista deja o tabără cu 15.000 de combatanţi.
1877-1878 | Războiul de Independenţă al României
Alianţa ruso-română s-a construit greu. Ameninţările directe ale ministrul rus de externe, Alecsandr Gorceakov, au fost depăşite prin intervenţia Principelui la ţar. Dar Convenţia Româno-Rusă, o convenţie de tranzit, a fost ratificată abia după ce ţarul Alexandru al II-lea, aflat la Chişinău, capitala guberniei Basarabia, a declarat război Turciei.
„S-a făcut un protocol prin care s-a acceptat această trecere cu condiţia să nu se oprească nicio unitate în Bucureşti, iar cine venea in Bucureşti - ofițeri superiori sau trupe oarecare să nu fie înarmate, deci capitala trebuia să fie apărată. Cartierul general al Marelui Duce Nicolae, care era comandantul suprem al trupelor expediţionare, s-a aflat la Ploieşti, unde a fost primit şi ţarul Alexandru al II-lea, când a venit să se alăture armatei”, a explicat istoricul Silvan Ionescu.
Când, în aprilie, trupele ţariste au intrat în România prin est, linia Dunării de la sud a început să fie bombardată de apărarea otomană. Artileria românească a ripostat securizând trecerea soldaţilor ruşi la sudul Dunării. În replică, turcii au bombardat Calafatul, oferind Parlamentului României motivul să constate starea de război, adică ruperea legăturilor de suzeranitate. Aceasta este esenţa Declaraţiei de Independenţă votată la 9 mai 1877.
10 mai 1877 | Carol aprobă Declaraţia de Independenţă
A doua zi, de Ziua Naţională, 10 Mai, parlamentarii i-au prezentat suveranului Declaraţia de Independenţă. Dar Independenţa nu s-a câştigat printr-o formalitate în Parlament sau prin cea de la Palatul Regal, ci prin război.
La 19 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ţariste i-a scris lui Carol: „Turcii, adunaţi la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi să treci Dunărea, după cum voieşti".
Premierul l-a sfătuit pe domnitor să dea ajutor ruşilor cât mai repede; O victorie a Turciei ar fi însemnat transformarea României în teatru de război. Dar trecerea trupelor române la sud de Dunăre a dus la o dilemă: pe unde să se facă traversarea? Oferta românească era Calafat-Vidin, dar comandanţii ruşii voiau ca trecerea să se facă mult mai la est, în dreptul Plevnei. S-au luat în calcul Islaz, Corabia- Turnu Măgurele sau Silistra. Până la urmă, s-a făcut pe la Corabia, unde se afla şi Statul Major românesc. Pătrunderea trupelor româneşti la în zona rusească de la sudul Dunării a pus imediat problema conducerii comune a ofensivei contra turcilor. Aici numele de Hohenzollen s-a impus.
1877 | Osman Paşa blochează Rusia spre Istanbul
Când Marele Duce Nicolae a dictat telegrama în care cerea ajutorul românilor, operaţiunile armatei ţariste erau blocate de câteva săptămâni în faţa Plevnei. Apărarea oraşului a fost condusă de un militar experimentat, şcolit în Occident, Osman Paşa. Alexandru al II-lea avea, însă, nevoie de viteză, de un fel de blitzkrieg spre Istanbul, ca să pună Occidentul în faţa faptului împlinit. Plevna şi avanpostul său, Griviţa, îl incomodau în cel mai înalt grad. De aceea şi-a călcat pe inimă şi a apelat la români:
Carol, prinţ de Hohenzollern, a primit comanda trupelor româno-ruse care au aediat Plevna. Dar Cartierul său General, instalat într-o casă din satul Poradim, la 20 de kilometri de Plevna, a fost măcinat de controverse. Ţarul Alexandru al II-lea şi Marele Duce Nicolae voiau ofensivă imediată. Carol prefera o amânare până când toate efectivele româneşti apucau să treacă Dunărea. A obţinut doar o săptămână, până pe 30 august, ziua de Sfântul Alexandru, ziua ţarului.
30 august 1877 | Primul asalt al Griviţei, un eşec
Asaltul din 30 august a fost un dezastru. S-a dovedit că la Griviţa erau două redute, nu una. Românii au pierdut mai mult de 2000 de soldaţi, ruşii - 13.000. Osman Paşa nu a permis ridicarea victimelor rămase în liniile de asalt. Exista pericolul unei epidemii.
Graţie ambulanţelor militare organizate de medicul Carol Davila, românii au încercat să-şi trimită răniţii cât mai repede în ţară. În Bucureştiul cu spitalele pline, Elisabeta Doamna a instalat chiar în curtea Palatului Cotroceni un spital de campanie. Dar situaţia umanitară de la Plevna a rămâs gravă.
„Casa din satul Poradim a văzut în toamna lui 1877 multă istorie. Ruşii şi românii cad de acord că Plevna nu se poate fi luată prin atacuri succesive, ci numai printr-o blocadă. Aici era Cartierul General şi aveau loc discuţii politice. Afară, într-un cort erau hrăniţi zilnic 50-60 de ofiţeri, cu provizii aduse de la Turnu-Măgurele. Marele Duce Nicolae era un obişnuit ai locului. Nu numai că lua masa cu domnitorul României, Carol, dar deseori împărţeau şi aceeaşi odaie de dormit. La 14 octombrie aici se instalează ţarul. Carol se mută într-o casă mai modestă, tot la Poradim", a relatat jurnalistul Digi24, Elena Vijulie.
1877 | Asediul Plevnei
După aproape trei luni de asediu, Plevna a cedat. Aprovizionarea cu alimente şi armament a oraşului a fost complet blocată. Ruşii şi românii cuceriseră rând pe rând toate redutele şi culmile din jur. Românii luaseră şi Rahova, în nord, spre Dunăre.
„Casa în care s-a instalat Carol după ce a cedat locuinţa mai mare ţarului are două odăi. Era de fapt şcoala din Poradim, ridicată de un localnic Vârban Iliev. Aici, la această masă şi-a întins domnitorul României hărţile de operaţiuni, aici şi-a scris corespondenţa şi ordinele de război. Patul de campaniei este probabil cel original. Vântul şuiera din toate cotloanele. Acoperişul era spart. Într-o dimineaţă, Carol a fost nevoit să dea zăpada cu o bucată de scaun ca să poată ieşi din casă", a relatat jurnalistul Digi24, Elena Vijulie.
1877 | Rusia-România, relaţii proaste după victorie
La 28 noiembrie, Osman Paşa a vrut să iasă din încercuire, dar trupele sale au fost imediat înconjurate. El și-a predat sabia colonelului român Cherchez, într-o casă de pe râul Vid. Disciplinat, românul l-a aşteaptat pe şeful său, un general rus, să preia prizonierul. Chiar în seara victoriei, relaţiile dintre Alexandru al II lea şi Carol I au devenit glaciale. Ţarul era extrem de evaziv. În martie 1878, Rusia a semnat cu Turcia pacea de la San Stefano prin care îşi asigura dominaţia în Balcani şi reclama prezenţa militară pe termen nelimitat în România, exclusă de la discuţii sub motiv că... era stat vasal.
Prin urmare, România a reluat, în primăvara lui 1878, războiul de Independenţă, de această dată pe tărâm diplomatic. La Congresul de la Berlin, din iunie-iulie 1878, Puterile occidentale au redus pretenţiile Rusiei şi au condiţionat recunoaşterea Independenţei României de acordarea cetăţeniei minoritarilor evrei.
10 Mai 1881 | Încoronarea regelui Carol I al României
Toate demersurile s-au finalizat în 1881, când, în martie, a fost adoptată în unanimitate legea de proclamare a Regatului, legea libertăţii României şi a apartenenţei ei la Europa. Evenimentul a fost celebrat la 10 Mai 1881, când regele Carol I a primit coroana de oţel.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
