Cum se ducea lupta politică în România, în perioada interbelică
Monarhia constituţională, o elită politică educată şi avută şi o clasă de mijloc în plină ascensiune au făcut ca, încă înainte de Primul Război Mondial, România să fie un stat de luat în seamă în Europa. Stilul auster al regelui Carol I, a cărui domnie a durat 48 de ani, a temperat excesele partidelor politice. Electoratul român a avut astfel şansa să se maturizeze într-o atmosferă strict controlată de un rege complet dedicat proiectului său de ţară. Efectele stabilităţii politice s-au văzut în economie. Relativa prosperitate a alimentat apoi educaţia şi artele, iar noile clase educate au impulsionat o şi mai mare dezvoltare economică. Crearea României Mari în 1918 a multiplicat potenţialul ţării. Regele Ferdinand şi regina Maria au domnit într-o ţară care învăţa, muncea şi dezbătea calea cea mai bună ca să fie fericită.
Perioada interbelică, adică anii '20-'30 ai secolului trecut, a fost dominată în România de două mari partide: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Vechiul Partid Conservator a ieşit complet din scenă. Având ascendentul uriaş al înfăpturirii Marii Uniri, liberalul Ion I.C. Brătianu a condus cu o mână de fier un partid de cadre care domina categoric viaţa politică, inclusiv familia regală. Partidul Naţional al ardeleanului Iuliu Maniu şi Partidul Ţărănesc al regăţeanului Mihalache s-au unit pe o platformă de stânga, oferind o contrapondere faţă de liberali. Dar spre sfârşitul anilor '30, stilul autoritar de conducere al regelui Carol al II-lea şi popularitatea grupărilor de extremă dreaptă au zdruncinat din temelii democraţia românească.
Marea Unire din 1918 a fost nu finalul, ci startul integrării noilor provincii. Deşi a necesitat mult efort şi energie, unificarea administrativă s-a dovedit a fi partea cea mai simplă. Chiar lăsând la o parte problema minorităţilor, Transilvania, Bucovina şi Basarabia erau profund diferite.
În Bucovina - din 1775 provincie a Coroanei de la Viena - componenta germană a fost şi a rămas foarte puternică. Dintre toate provinciile României, Transilvania era cea mai urbanizată. Codurile sociale, amprenta administrativă habsburgică, apoi maghiarizarea, toate imprimau inclusiv românilor ardeleni comportamente diferite de cele ale regăţenilor. În Basarabia, politicile de deznaţionalizare ţariste fuseseră chiar mai agresive decât maghiarizarea din Transilvania. Adăugate la Vechiul Regat, aceste elemente, atât de diferite, vor deveni substanţa Constituţiei de la 1923.
Integrarea noilor provincii, temă de dezbateri aprinse
Primele guverne de după Unire au fost instabile şi s-au confruntat cu multe dificultăţi. În atmosfera generală de construcţie, de revanşă şi de reaşezare, primele iniţiative ale politicienilor de la Bucureşti în Transilvania au fost percepute de românii ardeleni ca o intruziune. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, artizanul Marii Uniri, reproşa Capitalei obiceiurile bizantino-fanariote.
În presă, în Parlament, în dezbaterile publice, apărea însă şi opinia contrară.
„Radu Dragnea, spre exemplu, unul dintre teoreticienii cei mai interesanți ai perioadei, va migra către extrema-dreaptă în anii 30. Spunea că românii din Transilvania trebuie să renunțe la spiritul administrativ vienez , la spiritul acesta pur administrativ pe care îl imprimase Viena și Budapesta în perioada dualismului, și să asume, să acumuleze spiritul dinamic din sud , adică al Bucureștiului orientat către schimbarea rapidă a formelor de existență, către o viață mult mai dinamică, către provocările lumii moderne, către o circulație mult mai rapidă a gândurilor, a ideilor, a capitalelor, indiferent de conținutul etnic ale acestora, adică o ieșire din viața provincială de până atunci . Pentru că și românii, și ungurii, și germanii trăiseră totuși într-o enclavizare provincială care nu se mai potrivea lumii acesteia dinamice, poate bizantino-fanariote, dar oricum mult mai accelerată de după război din Vechiul Regat”, spune prof. univ. Florin Muller, expert în curente politice.
Constituția din 1923
Cert este că pe 28 mai 1923, după două luni de dezbateri în Parlament, regele Ferdinand a promulgat noua Constituţie.
Legea fundamentală începea prin a defini drepturile românilor.
Spre deosebire de situaţia anterioară războiului, votul nu mai era cenzitar, ci universal. Totuşi, dreptul de vot pentru femei urma să fie reglementat printr-o lege organică, fapt care s-a întâmplat abia în vederea alegerilor din 1946.
Constituţia din 1923 prevedea independenţa justiţiei şi egalitatea în faţa legii, indiferent de etnie, sex, orientare politică. Deşi pornea de la principiile vechii Constituţii, cea promulgată de CaroI I în 1866, noua lege fundamentală oferea statului un rol mai puternic, din nou după model francez.
„Constituția din 1923 este importantă pentru că totuși era vorba de o nouă Românie. Trebuia așezată structural noua țară și în același timp trebuie să reținem că față de cea din 1866, Constituția din 1923 punea un accent mult mai mare pe intervenționismul de stat, pe ceea ce se considera a fi proprietate a statului asupra subsolului. Deci a fost o redistribuite de roluri între factorului individual de factură liberală și factorul statal specific neoliberalismului. Asta este esența structurală, economică chiar a noii Constituții. În același timp, Constituția din 1923 era Constituție formată ca efect al unificării care avusese loc în această perioadă. Deci România a trecut printr o perioadă de nivelare administrativă, de renunțare la autonomiile administrative specifice Consiliului Dirigent sau specifice directoratelor. Practic, ea a adoptat modelul francez . România a copiat...copiase și în perioada de dinainte , dar acolo vorbim doar de Vechiul Regat. A copiat structura aceasta piramidală foarte ierarhizată, uniformalizatoare și centralizatoare a statului francez, desigur democratic și republican. În cazul nostru, nu se punea problema de republică, dar structura nivelatoare și centralizatoare s-a impus inclusiv prin Constituția din 23 și mai târziu prin legea administrativă din 1925”, explică profesorul Florin Muller.
Brătianu vs Maniu
Ca şi Marea Unire, de la negocierile de intrare în război la recunoaşterea Unirii, şi adoptarea noii Constituţii a fost opera liberalilor. Preşedintele partidului, Ionel Brătianu, devenise atât de puternic, încât în epocă se spunea că în România există două dinastii, cea de-a doua cu numele de Brătianu.
Puterea liberală stârnise o atât de mare antipatie în epocă, încât ardelenii lui Iuliu Maniu au refuzat să ia parte la Încoronarea de la Alba Iulia din toamna lui 1922. Contraponderea s-a cristalizat în cele din urmă la stânga scenei politice. Un partid care promova drepturile ţăranilor şi preeminenţa celor care produc s-a unit cu Partidul Naţional din Transilvania. Iuliu Maniu a înţeles că are nevoie de o bază mai largă de atac politic în bătălia cu Ionel Brătianu. A rezultat Partidul Naţional Ţărănesc.
„Iuliu Maniu era structural diferit de Ion Mihalache. Iuliu Maniu era un om al parlamentului dualist, era un om pentru care politica se desfășura în grupuri destul de închise, în interiorul elitelor Partidului Național Român și nu a văzut cu ochi foarte buni acest revoluționarism reprezentat de țărănismul la sud de Carpați al lui Ion Mihalache. Ion Mihalache era într-adevăr un democrat, era o structură spirituală democrată în esență, el dorea un partid de masă țărănesc care să se contrapună cadrelor partidului acesta de cadre reprezentat de liberali. Totuși, în 1926 se ajunge la această înțelegere, la 10 octombrie 1926, între Iuliu Maniu și Ion Mihalache. A fost o discuție foarte amplă în epocă”, subliniază profesorul Muller.
Moartea lui Ion I.C. Brătianu, în noiembrie 1927, s-a dovedit un cadou otrăvit pentru ţărănişti, mai ales că în acelaşi an murise şi regele Ferdinand. Şefia PNL a fost preluată de Vintilă Brătianu, care nu avea nici pe departe autoritatea fratelui său. Situaţia s-a deteriorat atât de mult, încât pe 6 mai 1928 o adunare ţărănistă ţinută la Alba Iulia a fost pe cale să se transforme într-un "Marş asupra Bucureştiului" pentru răsturnarea guvernului liberal. Legalist, liderul Iuliu Maniu s-a opus acestei aventuri anticonstituţionale. Considera că trebuie să ajungă la putere prin vot, desemnat de suveran. Ulterior a negociat cu prinţul dezmoştenit Carol întoarcerea acestuia în România şi preluarea puterii.
„Iuliu Maniu a crezut în mod greșit. Mă tot întreb cum de nu a avut această intuiție politică să-și dea seama de ce fel de om este Carol. Principele Carol, apoi Carol Caraiman și în cele din urmă Carol al II-lea al României. Iuliu Maniu a crezut ca lucrurile se vor desfășura pe vechiul tipic, adică domnul prezident, el, își va spune cuvântul în continuare în calitate de prim-ministru, iar regele va rămâne un simbol al națiunii și atâta tot...că se vor repeta de fapt lucrurile din timpul condominiumului, să spunem, Ferdinand - Ion C. Brătianu. Sigur că Iuliu Maniu era anti-brătienist, dar exista o aproape similitudine perfectă între cei doi în ceea ce privește natura puterii politice. Carol al II-lea nu a înțeles - să îi spunem Carol al II-lea de acum înainte - el nu a înțeles deloc să joace după această regulă. El și-a format o rețea de putere, o structură informală de putere cu tot felul de aventurieri și de doritori de experimente politice total antidemocratice, persoane aflate încă în marginea sistemului politic românesc sau periferizați de-a lungul timpului. Cum a fost, de exemplu, Mihail Manoilescu”, explică profesorul Muller.
Carol al II-lea, proclamat rege pe 8 iunie 1930. Subminarea pluralismului
Spre deosebire de primii doi regi ai României, Carol al II-lea nu se limita la „a domni”, aşa cum spunea Constituţia. Voia să exercite puterea efectiv. Din acest motiv, submina sistematic autoritatea şefilor marilor partide şi miza pe politicieni mărunţi sau în ascensiune, oameni care promovaţi în pofida regulilor, îi deveneau îndatoraţi, prin urmare obedienţi.
Unii veneau din zona instituţiilor de forţă: Poliţie, Siguranţă sau Armată. Alţii, chiar dacă personalităţi de prestigiu, erau politicieni slabi.
Guvernul de uniune naţională al lui Nicolae Iorga din 1931 s-a dovedit complet ineficient. Marele istoric nu avea nici un fel de aptitudini pentru administrarea treburilor publice.
Autoritatea următorului guvern, al ţărănistului Alexandru Vaida Voievod, a fost subminată deschis de Carol al II lea.
„Au fost probleme importante între Ion Mihalache în calitatea sa de ministru de interne și între conducerea Jandarmeriei și a Prefecturii poliției capitale, adică Puiu Dumitrescu și Gavrilă Marinescu, oameni homo regius, oameni ai regelui. Și Maniu, și Mihalache și-au dat seama că au un adversar foarte clar, foarte consistent, în persoana lui Carol al II-lea. Carol al II-lea nu respectă regulile democratice, nu respectă statutul său de arbitru al vieții politice, nicidecum de actor activ al acesteia”, spune profesorul Florin Muller.
1933 | Asasinarea premierului I.G.Duca de legionari
Pe fondul crizei economice, situaţia a degenerat. Curentele de extremă-dreaptă au luat amploare.
Pe 29 decembrie 1933, prim-ministrul liberal I.G.Duca este asasinat de trei legionari pe peronul gării din Sinaia. Premierul era însoţit de un singur agent, deşi erau cunoscute ameninţările la adresa sa, după ce dizolvase prin lege Garda de Fier.
În perioada următoare, bunăstarea economică a acoperit gesturile autoritariste ale lui Carol al II-lea.
Dar subminarea deliberată a pluralismlui politic va slăbi România şi, implicit domnia regelui-jucător.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
