Cum să întrebi fără să afli

Setul de întrebări numărul 1: „Vă pare rău că v-a murit copilul? Cum vă simţiţi? Aţi fi vrut să mai trăiască? Îl iubeaţi?”

Reporterul TV îşi trimite rafala de întrebări cu o conştiinciozitate stâncoasă, ca un lătrat de mitralieră. În faţa lui, o mamă îşi duce la groapă băiatul de douăzeci şi trei de ani mort în Afganistan. Doliul nu-i şade bine, ca Electrei din piesa lui O’Neill. Hainele negre o fac să pară mică, stafidită, redusă la un punct mişcător în care s-a strâns toată durerea lumii. Pe reporter însă durerea nu-l stânjeneşte, nu-l mişcă, nu-l face să dea înapoi. Şi nici să tacă.

Setul de întrebări numărul 2: „Regreţi acum că ţi-ai ucis iubita? Dacă ai putea, ai învia-o? Îţi pare rău pentru ce-ai făcut? Ce i-ai spune dacă te-ar putea auzi?”

Reporterul TV îşi oţeleşte glasul şi-i pune tăiş. E purtătorul de indignare al opiniei publice. Încătuşatul îşi fereşte privirile şi nu deschide gura, dar asta nu-l abate pe reporter de la misiune. Trimisul postului TV reia întrebările în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi furie gâlgâindu-i în gâtlej şi în silabe. Curajul de-a te răţoi la un periferic pe punctul de-a fi suit în dubă dobândeşte, în mintea lui, dimensiunea epopeică a bătăliei de la Roncevaux.

Setul de întrebări numărul 3: „Îţi pare bine că ai câştigat astăzi? Te bucuri că eşti pe locul întâi în clasament? Eşti mândru de colegii tăi? Ţi-a plăcut recţia suporterilor?”

Reporterul TV înfige microfonul sub nasul fotbalistului abia ieşit de pe teren şi-l descoase. Întrebările sunt aceleaşi pentru toţi jucătorii echipei câştigătoare. Tonul e de entuziasm împărtăşit, dar asta nu fiindcă victoria contaminează, ci fiindcă reporterul vrea să acopere cu vocea lui măscările spectatorilor care pleacă acasă. Pe lângă mimarea euforiei, reporterul TV lasă să i se simtă în glas mulţumirea celui care a trudit îndelung pentru naşterea unor asemenea mărgici neuronale. Căci, să recunoaştem, nu există întrebare mai subtilă decât cea a reporterului de sport pentru fotbalist.

Întrebarea aşteaptă răspuns. Perfect. Să ne punem în pielea destinatarului şi să-l privim pe reporter în ochi. Ce i-ar fi putut răspunde mama care tocmai se pregătea să-şi îngroape copilul căzut la datorie? Că-i e indiferent ce se întâmplă? Că mai are cinci copii, aşa că pierderea nu-i atât de mare? Că termină înmormântarea şi pleacă la club? Cum să răspunzi întrebării „Aţi fi vrut să mai trăiască?” „Nu, bine că s-a dus, şi aşa mânca prea mult”? În ce fel să-ţi jugulezi indignarea în faţa unei asemenea combinaţii de mârlănie, impostură şi sărăcie cu duhul?

Să trecem la ucigaşul dus în arest. Cum îţi dă prin cap să întrebi un om care a comis o crimă dacă îşi regretă fapta? E la mintea cocoşului (nu şi la a reporterului, se vede treaba) că tăcerea e singura varianta de răspuns. Dacă făptaşul spune „nu”, e acuzat de cinism şi nu-l mai spală toate apele curgătoare ale ţării. Dacă spune „da”, se plasează singur în zona absurdului. Chiar aşa, ce noimă are să comiţi o bestialitate şi pe urmă s-o regreţi? Cât despre întrebarea „Ce i-ai spune (victimei) dacă te-ar putea auzi?”, ea trădează un consum nesănătos de telenovele în care protagonistul află în episodul 583 că îşi este sieşi străbunic, unchi şi cumnat.

Să ne punem şi în pielea fotbalistului invitat la microfon direct de pe teren. Natura şi calitatea întrebărilor îl obligă să răspundă de patru ori la rând „da” şi să brodeze ulterior o sfântă banalitate Ce urmăreşte reporterul? Ca fotbalistul să spună că victoriile îl deprimă, că e dezolat c-a ajuns pe primul loc în clasament, că are nişte colegi de două parale şi că nici suporterii nu sunt mai breji? În mod reflex, monotonia răspunsului ne face să-l privim compătimitor pe fotbalist şi să-i căinăm indigenţa. În realitate, cei de compătimit sunt reporterul pentru lipsă de har şi telespectatorul care nu mai ştie unde a pus telecomanda.

La începutul lui 2016, întrebarea ineptă a împlinit două decenii de când se plimbă nestingherită pe ecrane. În februarie 1996, un reporter TV a dat buzna peste soţia unui pilot la ea acasă, a informat-o în direct că e văduvă şi pe urmă a întrebat-o după cum urmează: 1.„Cum vă simţiţi?”2. „Vă pare rău pentru ce s-a întâmplat?” 3.„Chiar nu aveţi niciun comentariu?” Moştenirea s-a păstrat cu sfinţenie. De multe ori, întrebarea reporterului TV nu e mijlocul prin care se obţine o informaţie sau o lămurire necesară, ci o formalitate îndeplinită cu ochiul pe ceas şi creierul în repaus. Vă pare rău? Cum comentaţi?