Cu „e”-uri, fără „e”-uri

Doar un om grăbit să judece fără să aibă toate datele îi poate imputa premierului Viorica Dăncilă lipsa de lecturi. Iar până la un punct pripeala e explicabilă. Adepţii ideii că premierul şi biblioteca copiază poziţia şinelor de cale ferată pornesc, probabil, de la răspunsul dat cu ceva vreme în urmă de doamna Dăncilă la întrebarea „Care a fost ultima carte citită?” Un om cu autoironie şi spontaneitate ar fi răspuns, poate, ceva de genul „Pe ultima n-am citit-o”. Premierul a preferat un răspuns prin ocolire, învăluire şi plictisire, aşa cum fac destui când simt că le e tras covorul de sub pantofi şi că în locul lui se ivesc nisipurile mişcătoare. Replica sa prin scăldare a venit în acelaşi interviu în care, întrebată în engleză şi răspunzând, ca tot europarlamentarul, pe româneşte, Viorica Dăncilă a avut cutezanţa teritorială de-a plasa Iranul şi Pakistanul în Uniunea Europeană. Nici de data asta umorul n-a ajutat-o pe Viorica Dăncilă. Altminteri, premierul care strânge sub mantie tot guvernul ar fi putut să-şi scuze scăparea mimând inocenţa şi întrebând: „De ce vă miraţi, Maccabi Tel Aviv nu joacă în cupele europene?”

Răspunsul-eschivă al premierului a alimentat bănuieli maliţioase. E timpul să se facă dreptate, e timpul ca lucrurile să fie lămurite. Trebuie vorbit pe şleau: inapetenţa pentru lectură a Vioricăi Dăncilă e o scorneală ţâşnită din minţile cusurgiilor rău-intenţionaţi. Doamna Dăncilă citeşte atât de mult, încât lectura o afectează. Masiv, chiar decisiv. Atât de mult, încât uneori îi produce reacţii cu semn schimbat, în care un deficit declanşează un surplus. Explicaţii. Cu puţine zile în urmă, Viorica Dăncilă a declarat, la microfoanele câtorva televiziuni, următoarele: „Am dat ordonanţă de urgenţă cu privire la persoanele cu DEZABILITĂŢI”; Am reuşit să acredităm autorităţile de MENEGEMENT”; „Educaţia şi sănătatea cetăţeanului sunt PREMORDIALE”; „Vreau o relaţie instituţională bună PREŞEDENŢIE, Guvern, Parlament.”

Ce se observă în afirmaţiile premierului? O serie de „e”-uri rostite aiurea, în cuvinte unde nu au ce să caute. Superficialii vor invoca, desigur, instrucţia şubredă a Vioricăi Dăncilă şi o vor plasa pe acelaşi palier al proastei exprimări cu ministrul Educaţiei (fostul, prezentul sau viitorul – la alegere). În realitate, inflaţia de „e”uri din discursul dăncilian este consecinţa directă a lecturilor. A uneia în mod special. Este vorba de romanul La Disparition al lui George Perec, apărut în 1969 în Franţa şi remarcabil, printre altele, prin faptul că este scris fără vocala „e”. Performanţa frizează geniul, câtă vreme „e” este litera cel mai des folosită în limba franceză. (Până şi esenţialul „şi” este în franceză „et”.) Acest tip de contorsionare a formei de exprimare şi de alchimie lexical-stilistică poartă numele de lipogramatică şi este, de câteva decenii, marca lui George Perec. După ce a intrat de câteva ori în conflict cu gramatica – în ciuda naturii dumisale neconflictuale, care i-a făcut rost de porecla „Viorica Docilă” – , iat-o acum pe doamna în chestiune suportând şi consecinţele lipogramaticii. Hotărât lucru, uneori viaţa premierilor români nu e doar riscantă, ci şi nedreaptă.

Nu e exclus ca premierul să fi vrut să vadă dacă romanul lui Perec a fost tradus în română. Şi nu mică îi va fi fost mirarea descoperind o versiune românească semnată de Şerban Foarţă, fachir emerit în domeniu, şi intitulată, simplu şi răscolitor, Fără „e”-uri. Parcă o văd pe Viorica Dăncilă cum deschide cartea, împinsă de mâna necruţătoare a curiozităţii, şi citeşte siderată (sau, vorba fostului fotbalist Ionuţ Luţu, „sidefată”): „Ani irosiţi în varii întâlniri şi combinaţii fără viitor, în racolajul unor trândavi informatori şi spioni privaţi, în consultări a multor hârtii privind filiaţia-mi, în discuţii cu bătrânii arhivari, sau cu magistraţii imorali, cu avocaţii şi cu substituţii, tot imorali şi fără scrupul, cu comişi, cinovnici, scârţa-scârţa, cu corupţii aşa-zişi factotum, plătiţi gras şi dându-ţi, în schimb, nimica tot”. Şi tot aşa, cale de trei sute de pagini. Fără urmă de „e”. Cum să rezişti? Cum să nu cedezi? Şi cum să nu transformi deficitul în surplus? „Preşedenţie” (adică, potrivit doamnei Dăncilă, funcţia pe care o ocupă un „preşedente”), „premordial”, „menegement” şi „dezabilităţi” de acolo vin. Din prea mult studiu, nu din prea puţin.

O veste bună, totuşi. Anticipând ravagiile pe care le va face artificiul lui lipogramatical, George Perec a publicat în 1972, cu licenţele de rigoare, şi o povestire în care singura vocală folosită este „e”. Povestirea se cheamă Les revenentes şi încă n-a fost tradusă, dar nu încape discuţie că acumulările culturale din mandatul de europarlamentar îi vor permite Vioricăi Dăncilă citirea în original. Ceea ce-i va aduce echilibrarea vocalică de care pare să aibă atâta nevoie.

Păşind pe urmele premierului şi riscând să-i calce pe mantie, ministrul Injustiţiei Tudorel Toader a inventat cu două zile în urmă pluralul „regule” de la singularul „regulă”. Prenumele expus anagramărilor farmaceutice al ministrului e nimica toată pe lângă potenţialul personajului de-a întemeia, alături de colegii dumisale din guvern, o limbă română pe care să n-o poţi vorbi fără să te simţi ca un violator în faţa unei victime fără apărare. Cu trei-patru decenii în urmă, exista în armată ceva căruia ajunsese să i se spună „pluralul cazon”: „mantăi” în loc de „mantale”, „cazmăi” în loc de „cazmale”, „sandăi” în loc de „sandale” şi „sarmăi” în loc de „sarmale” (acest din urmă produs exclusiv la popotă, fiindcă soldatul de rând beneficia de meniul pitoresc intitulat „cacaroane şi borez”). Tudorel Toader restabileşte acum dreptul lui „e” de-a forma pluralul substantivelor. O face însă nimerind cu oiştea exprimării în gardul gramaticii. Încet-încet, guvernul neconflictualei doamne Dăncilă intră tot mai des în conflict cu limba română. Şi se apropie ca prestaţie de româna lui Nicolae Ceauşescu, plină de „agust”, „ezicstă”, „esprimă”, „copentiţii” şi „Ioropa”. Progres, nu glumă.