Confuzii vesele şi triste

„«Scopul scuză mijloacele», a zis nemuritorul Gambetta.” Nae Caţavencu, rostitorul replicii, îl confundă pe Gambetta cu Macchiavelli, înaintea unei întâlniri în care o aşteaptă pe Zoe Trahanache şi se trezeşte faţă în faţă cu Ştefan Tipătescu. Povestea se petrece în actul II, scena VIII din „O scrisoare pierdută” şi semnalează o meteahnă comună oamenilor cu o spoială de cultură şi cu o prea mare preţuire de sine: dorinţa de-a epata. Fiind singur pe scenă când îşi rosteşte monologul, Caţavencu nu are pe cine să vrăjească, numai că năravul din fire n-are lecuire.

Demagogul uns cu toate alifiile se visează adulat chiar şi când nu e nimeni pe scenă lângă el. Strategiile seducţiei se pun în mişcare mecanic, în virtutea inerţiei. Peste ani, un alt demagog drapat în faldurile patriotismului gureş, Corneliu Vadim Tudor, avea să-l confunde pe Rabelais cu Swift, fără ca pasul greşit să fie observat de moderatorul emisiunii unde fostul şef al PRM era invitat.

În ambele cazuri, confuzia e stingheritoare pentru cel care o face, dar fără urmări serioase. Nae Caţavencu şi Corneliu Vadim Tudor rămân la fel până la ieşirea din scenă. Identitatea lor nu are de suferit, prestaţia lor – nici atât. Confuzia, în schimb, cunoaşte o detentă fulminantă după 1990, stimulată de elemente uşor de identificat: dorinţa de-a apărea cu orice preţ în faţa publicului, impostura veselă sau scorţoasă, şcoala făcută pe sponci, astuparea filtrelor care s-ar cuveni să oprească inepţiile înainte ca ele să devină publice.

Majoritatea confuziilor sunt prilej de amuzament copios, cu atât mai mult cu cât cei care le comit nu pot fi bănuiţi de adâncimi şi rigori oxfordiene. Câteva sunt deja de notorietate, iar două-trei au ajuns să fie luate în râs inclusiv de cei / cele care le-au dat glas. Să ne amintim: Irina Loghin sugerează trimiterea la închisoare a unui răufăcător primejdios: „Dacă a furat, să meargă la puşcărie şi Rasdaq” (exegeţii irinaloghismului susţin că interpreta face afirmaţia după ce vede, cu pitpalacul zvâcnindu-i pe sub ie, filmul „Vidocq”, cu un Gérard Depardieu încă neatins de văpaia purificatoare a putinismului).

Fostul fotbalist Claudiu Răducanu, cunoscut cu antecedente (omul crede că blocnotesul e o clădire, iar iahtul, o marcă de automobil), se indignează când află de canicula care a făcut două victime în câteva zile. „Sper ca poliţia să-şi facă datoria şi să-l prindă”, glăsuieşte atacantul de altădată, convins de identitatea masculină a caniculei.

Ce provoacă în acest caz confuzia? Nu e clar, dar în niciun caz contaminarea cu lecturi despre Roma antică, în care apar tot felul de cetăţeni cu nume care induc în eroare: Caligula, Caracalla, Sulla, Agrippa etc. Campioana confuziilor vesele e, fără doar şi poate, Loredana (Groza sau pur şi simplu), în contul căreia stau câteva pocinoage de un haz nebun. Se râde şi astăzi la întrebarea pe care o pune cântăreaţa cu peste un deceniu în urmă unor cântăreţi din Republica Moldova: „Pe la voi trece Volga, nu? Cum? Nu mai trece?” Se râde şi astăzi la auzul constatării „El Niño e un cântăreţ de muzică latino”. În fine, se râde şi astăzi pe seama faptului că, în instrumentarul intim al Loredanei (Groza sau pur şi simplu), forcepsul e un obiect cu care nu le scoţi femeilor ceva din pântec, ci le bagi bărbaţilor ceva în cap.

Toate aceste cazuri şi alte câteva zeci ţin de zona uşurică a confuziei. Profesor fiind, de exemplu, e greu să nu te apuce râsul când elevii îţi povestesc despre Nea Goe Basarab, despre Sile Dinicu Golescu sau despre scriitorul francez Hugo al Cincilea. Există însă şi o serie de confuzii triste, grave, care vădesc în cel mai bun caz neatenţie, iar în cel mai rău, ignoranţă sau rea-credinţă. O mostră din această ultimă categorie răsare din paginile ziarului „Adevărul”, care preia o postare a lui Aurelian Pavelescu, personaj pe punctul de-a se înfrăţi ideologic şi ca patologie a mesianismului cu Liviu Pleşoianu.

Postarea lui Aurelian Pavalescu duhneşte a manipulare joasă, a resentiment tulbure şi a minciună ordinară, fapt care confirmă că până şi un partid istoric se poate transforma într-o ruină dacă încape pe mâinile unui dezaxat. Iar la sfârşitul postării stă scris după cum urmează: „PNŢCD nu se va lăsa intimidat de aceşti bătăuşi inepţi, nazişti, folosiţi ca nişte bâte împotriva propriului lor popor, aceşti Vişinescu şi Florin Ţurcanu”.

E încă neclar cine se face vinovat de confuzia grosolană de mai sus. Dacă împricinatul e redactorul ziarului, merită o palmă peste caracter. Dacă e Aurelian Pavelescu în persoană, judecata trebuie înăsprită, fiindcă Pavelescu este – sau se crede – o figură politică demnă de luat în seamă. Şi nu doar asta, ci şi un om de instrucţie filologică, iubitor de literatură şi de istorie deopotrivă. Să te înfăţişezi lumii cu o asemenea zestre şi să-l confunzi pe Florin Ţurcanu cu Eugen Ţurcanu ţine de anedoctica sinistră a vieţii politice din România de astăzi. Dacă te gândeşti la Gică Popescu şi spui din greşeală „Gică Petrescu”, urmarea e un râs inofensiv. Dacă însă confunzi un cercetător onest cu unul dintre torţionarii cumpliţi ai lagărului de la Piteşti, lucrurile emană un miros pe lângă care cel al ouălor clocite e de parfum creat în fabricile din Grasse.

Cum, Doamne iartă-mă, să scrii aşa ceva? Şi cum să nu revii asupra erorii? Florin Ţurcanu e un cercetător şi istoric român în vârstă de 57 de ani, care publică în 2006 în România volumul Mircea Eliade, prizonierul istoriei, o carte apărută în 2003 în Franţa. Eugen Ţurcanu, în schimb, se numără printre figurile de prim-plan ale „experimentului Piteşti”, în care îşi bate şi îşi schinguieşte sute de colegi de detenţie, cu binecuvântarea conducerii penitenciarului.

Merită până la urmă salutat că Aurelian Pavelescu n-a scris şi „Cireşescu” în loc de „Vişinescu”. Fiindcă, după cum se ştie, confuzia dintre Florin Ţurcanu şi Eugen Ţurcanu nu e singura la vedere. În văzul lumii, aşa-zisul preşedinte al aşa-zisului PNŢCD îşi închină partidul lui Liviu Dragnea, într-o manevră greţoasă până la leşin.

Aurelian Pavelescu îşi explică manevra prin două argumente. Primul este că, la începuturi, PNŢCD a fost un partid de stânga. Câtă rigoare există în această informaţie rămâne să stabilească istoricii de profesie. Omul de pe stradă poate doar să observe că argumentul Pavelescu ar obliga Franţa să rămână regat (aşa era pe vremuri) şi Spania, republică (idem). Al doilea argument ţine de violenţa şi de caracterul nazisto-stalinisto-securist al celor care se opun PSD. Aici Aurelian Pavelescu rupe lanţul care-l ţinea priponit de pomul raţiunii şi zburdă necontrolat pe arătură.

Dacă-i iei de bune postările şi ieşirile publice, afli că nu bătăuşii tocmiţi de Codrin Ştefănescu sunt violenţi, nici jandarmii ocupaţi cu gazarea protestatarilor prin pieţe, ci Vlad Voiculescu şi Marius Manole. Nu Ion Iliescu şi urmaşii lui de azi, Eugen Nicolicea şi Florin Iordache, sunt stalinişti, ci Florina Presadă şi Dan Barna. Nu Dan Voiculescu şi Sorin Roşca-Stănescu au turnat la Securitate, ci Dan Vâlceanu şi Cosette Chichirău.

Se pare că, până la urmă, confuzia legată de prenumele lui Ţurcanu nu e a ziarului care a preluat postarea lui Pavelescu, ci a lui Pavelescu însuşi. Nu de alta, dar omul nu confundă doar oamenii, ci şi noţiunile elementare din politică. Pe de altă parte, să crezi că dreapta e totuna cu stânga înseamnă să nu renunţi doar la repere, ci şi la demnitate. Trăgând după tine în subsolul fetid al istoriei tot ce-a rămas din partid. Şi făcând să reapară un rânjet de satisfacţie pe chipul lui Ion Iliescu. Nici lui nu i-ar fi reuşit atât de bine.