România incompletă. Povestea celor de care Bucureștiul a uitat, dar care nu uită că sunt români
Într-o epocă în care patriotismul pare desuet şi a dispărut aproape complet există români care încă visează la o Românie Mare. Sunt românii din regiunile istorice pierdute în 1940: Bucovina de Nord, Basarabia şi Cadrilaterul. Pentru unii dintre ei fiecare zi este o luptă pentru păstrarea limbii şi a identităţii. Chiar dacă sovieticii le-au masacrat rudele, i-au deportat în Siberia şi i-au supus unui proces dur de deznaţionalizare, nu au renunţat niciodată şi se încăpăţâneză să rămână români. Autorităţilor de la Bucureşti par să nu le pese de ei. În an Centenar, Guvernul nu a făcut nimic pentru aceşti oameni care de multe ori ne dau lecţii despre ce înseamnă să îţi iubeşti ţara, nouă celor care trăim aici.
Elena Nandriş, primar Mahala, Ucraina: Am trecut prin foc şi chin dar tot am rămas român. Are grijă statul român de noi, or n-are grijă de noi, dar cred că e mai uşor că n-are grijă de noi. Noi suntem români şi mă doare...
Elena Nandriş:
„Toată lumea are-un neam, numai eu pe nimeni n-am
Cu străni am stat la masă şi cu ei am ospătat
Dar gandindu-mă acasă, pâine în lacrimi am udat
Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea.
Fie pâinea cât de bună, tot mai rea în ţară străină
... Cam asta îi... asta îi...”.
Sunt lacrimi de tristeţe, dor, durere şi... speranţă. Elena Nandriş este primăriţă în Mahala, un sat românesc, la câţiva kilometri de Cernăuţi. Oamenii se mândresc cu originea lor şi fiecare zi, aici, e aici o luptă de păstrare a tradiţiei şi a limbii. Pe uliţele satului se vorbeşte doar româneşte. La intrarea în primărie, lîngă drapeul ucrianean stă steagul satului. Elena Nadriş ar fi vrut să ridice tricolorul, dar autorităţile şi legea i-au tăiat arripile, aşa că a pus tricolorul pe orizontală, cum arăta drapelul românesc în urmă cu 200 de ani şi l-a numit steagul lor, al mahalenilor.
Elena Nandriş, primar Mahala, Ucraina: Timp de 100 de ani tot am fost. Am fost la austrieci, am fost la români, am fost la ruşi, şi acum suntem la ucrainieni, deci tot ne schimbăm, ştiţi cum este într-o vorbă: „Am trecut din mâini în mâini dar tot am rămas români”.
De la an la an, numărul românilor din Bucovina de Nord scade. Pariul pe care primăriţa l-a pus cu ea însăşi şi promisiunea făcută bătrânilor a fost să păstreze satul românesc. Speră ca peste 100 de ani, când un oaspete va merge pe străzi să audă tot româneşte. În grădiniţele şi şcolile din sat copiii învaţă în română că trebuie să îşi păstreze identitatea şi să se fie mândri de originea lor.
Pe lângă materiile din programa ucraineană, cresc învăţând despre Ştefan cel Mare, Ion Creangă sau Mihai Eminescu.
Doar aşa românismul poate fi dus mai departe. În an Centenar, Elena Nandriş a luat o decizie grea pentru comunitatea pe care o conduce. Cu banii strânşi la buget a construit o grădiniţă nouă românească şi a amânat asfaltarea.
Elena Nandriş: Aici încep drumurile mele rele. Şi de aceea tare multă lume, vă daţi seama, peste tot vrea lumea drum bun. Şi eu, anii ăstia, am făcut grădiniţă şi am dat banii la grădiniţă şi am lăsat drumurile, că am luat întâi educaţia copiilor, să educăm copiii şi...
Reporter: Oamenii cred că nu înţeleg asta, doamnă!
Elena Nandriş: Păi care înţelege, care nu înţelege, vrea drum, ca fiecare, iese de acasă şi dacă a nimerit într-o groapă o pomeneşte pe primăriţă şi pe tot neamul ei luat de la început pâna la sfârşit.
Rănile româneşti ale mahalenilor sunt vechi şi încă nevindecate. În iunie 1940, România îi era luată Bucovinei de Nord, mahalenii s-au trezit, peste noapte, într-o altă ţară. Au traversat un proces dur de deznaţionalizare. Sute de săteni au încercat să treacă hotarul în patria mamă, dar au fost masacraţi de sovietici pe malul Prutului, în apropierea satului Lunca.
Până la desfiinţarea Uniunii Sovietice, nu au avut dreptul să vorbească despre aceste crime sau să îşi plângă morţii. Alte câteva mii de mahaleni au fost deportaţi în Siberia. Aniţa Nandriş a fost printre ei. Mama eroină a reuşit, în Siberia, timp de 20 de ani să îşi ţină în viaţă cei trei copii şi să îi aducă înapoi acasă. A scris apoi o carte document despre ororile trăite. După căderea comunismului a devenit o legendă, iar de numele ei îşi amintesc mândri toţi bucovinenii.
Aurora Bujniţă avea doar patru ani când tatăl său a plecat în toiul nopţii de acasă să treacă graniţa în România. Aproape 500 de oameni au fost măcelariţi în acea noapte la Lunca. El a scăpat.
Aurora Bujniţă, deportată în Siberia: Tata a trecut, o avut norocul, Dumnezeu i-a purtat de grijă şi de gând. Înaintea lui a trecut alt băiet tânăr de 16 ani, dar tata era de amu de 35, era mai în vârstă, era om voinic aşa, om puternic, dar totuşi ani îs ani. Acela de 16 ani o sărit peste deal şi gata era dincolo. Şi nu s-o dus... S-o întors înapoi şi a întins mâna: bade Gheorghe, dă mâna, şi tata i-o întins mâna şi el l-a tras şi tata şi-a mai făcut viteză şi a trecut. Şi când o trecut dincolo, pe deasupra tatei o şuierat glontele. El era gata luat la ţintă, că să împuşte întrânsul.
După câteva săptămâni sovieticii au dat buzna în casa Aurorei Bujniţă. Mai rămăsese ea cu fratele de un an, mama, bunica şi sora mamei. Au fost urcaţi într-un tren pentru transportul animalelor fără să li se spună unde vor fi duşi.
Aurora Bujniţă: Ne-am urcat în vagon, vagonul de vite, nemăturat, nespălat, cum a fost întrânsul vite, aşa ca pe vite ne-a împins şi pe noi care pe unde a putut. Atâţia erau că nu aveai unde răsufla. O dată în zi ne arunca nişte pâine neagră uscată şi peşte sărat mai mult stricat decât bun. Când treceam pe undeva şi ploua, mama scotea mâna prin ferestruica acea cu gratie şi ne uda gura.
După o călătorie de o lună de zile, trenul s-a oprit. Ajunseseră în inima Siberiei unde temperaturile ajungeau şi la minus 50 de grade celsius. Cei care erau mai în putere erau trimişi la muncă şi primeau 400 de grame de pâine. Copiii şi bătrânii erau lăsaţi să flamânzească până îşi pierdeau puterile şi mureau.
Aurora Bujniţă: Corbii de ger cădeau jos şi ne repezeam care mai de care să ia corbul acela să îl mănânce. Coji de barabule nespălate, putrede, le puneam direct în gură, oameni buni voi acum nu credeţi asta, când curăţ amu barabule ca să fac mâncare, cat la cojile acelea cum le mâncam, crude, nespălate, nenimic, aşa le mâncam. Ne da apă din mlaştină să bem că din altă parte nu era de nicăieri. Aşa de tare de împuţită era, poate şi lume înecată acolo, poate şi copaci căzuţi şi putreziţi acolo. Acea apă o beam, Când o apropiai aşa de gură aşa avea un miros că începeam a plânge că nu vreau d-asta, vreau de la noi. Şi cât peşte am mâncat crud... crud, ce e foamea, voi nu vă puteţi închipui ceea ce este aceea foame. Îl apucam aşa cu mâna şi îl vâram în gură. Peştele bătea din codă dar noi îl mâncam. Foame, foame... flămânzi din cale afară.
Mama Aurorei stătea nemâncată zile întregi ca să împartă frimiturile de pâine în mod egal pentru copii. Credinţa şi dragostea pentru ei i-a dat puterea de a împinge acest sacrificiu de la o zi la alta.
Aurora Bujniţă: Ea nu vâra în gură ca să ne dea nouă. O dată bunica i-a zis: Anghelino, mai vâră şi tu în gură, dacă tu oi muri, cui i-o rămâne copiii. În ziua aceea când a murit sora mamei, a venit brigadierul să o scoale: scolă-te şi hai la lucru. Încă a îmbrâncit-o aşa pe mătuşa: scoală şi du-te la lucru. Dar ea aşa îi spune: Du-te Anghelino tu că eu îndată m-oi duce, şi acel „îndată m-oi duce” a fost că ea a murit. Noi credeam că ea nu să scoală să se ducă că mama lucrează singură şi pentru dânsa, dar ea era moartă. Ce înţelegeam... parcă... e moartă or e vie, or ce face. Şi a murit şi sora mamei şi bunica, a rămas mama cu doi copii. Cum i-o fost mamei, cum să vă lămuresc, gândiţi-vă aşa singuri, într-o aşa o depărtare şi aşa un ger şi aşa un frig.
După cinci ani de chinuri cumplite, Anghelina şi-a adus copiii teferi acasă.
Aurora Bujniţă: Şi când am ajuns aici în omăt şi în nevoie şi în tăt, să fi văzut atunci cum toţi pe genunchi sărutau pământul. Ştiţi cum o scris George Coşbuc, dar dacă nu ştiţi să citiţi, zice: Pământul ţării să îl săruţi şi pentru mine, pentru cei morţi, pentru fiecare, toţi sărutau pământul că au ajuns în Mahala, au ajuns în satul lor la cuibul lor la tăt al lor.
Nu a avut însă parte de linişte. Abuzurile sovieticilor au continuat în fiecare zi. Cu toate astea mahalenii au luptat şi au rămas români, cu încăpăţânarea celui care nu vrea să îşi vîndă trecutul. Acum, când comunismul a trecut şi străduinţa lor de a-şi păstra apartenenţa la neam ar putea fi mai uşoară, simt însă că România îi uită şi îi abandonează puţin câte puţin.
Elena Nandriş, primar Mahala, Ucraina: Nu avem nevoie de mari ajutoare, la noi lumea e muncitoare şi e bogată, de multe ori le-am spus, vrem măcar atenţie, să nu ne confundaţi cu Moldova, cu toate că câteodată îmi pare că lor le e mai greu decât noi, la multe sate. Noi suntem aici în apropiere de Cernăuţi şi suntem, şi Polonia nu este departe, şi România este aproape şi lumea noastră muncind strânge, la noi spune, agoniseşte, acasă ca să aibă... mă iertaţi (îi curg lacrimile, caută şerveţele) Asta este. Avem ce avem.
Toma Petcu, jurnalist Digi24: Vă simţiţi părăsiţi?
Elena Nandriş: Şi? Îl doare pe cineva capul că noi suntem părăsiţi? Îmi pare rău să repet dar mai repet o dată, problemele celui ce se îneacă sunt problemele celui ce se îneacă, dar noi ne zbatem ştiţi cum, cel care se îneacă se prinde şi de un pai ca să scape, iar noi acum ne luptăm..., deci dacă nu luptăm, dacă statul, Guvernul nu se trezeşte cu legea aceasta ce o băgat-o acum în scoală ne distrug totul. Deci în câtiva ani de zile, ne distrug.
Prin noua lege a educaţiei din Ucraina, românii riscă să nu mai poată învăţa în limba maternă.
Vasile Tărâţeanu, preşedinte Centrul Cultural Eudoxiu Hurmuzachi, Cernăuţi: Şcolile nostre toate vor fi transformate, conform hotărârii, în şcoli cu predarea obiectelor în limba ucraineană, unde noi vom avea ca obiect limba şi literatura română. Situaţia este deosebit de gravă şi nu văd cum am putea să ieşi din acestă zonă când conducerea Ucrainei anume aceasta vrea să obţină şi toate forţele ultranaţionaliste aceasta urmăresc.
În 1940 în Bucovina de Nord existau 149 de şcoli cu predare în limba română, acum au mai rămas doar 62, iar numărul lor continuă să scadă. În faţa acestei situaţii, statul român pare nepăsător şi fără soluţii. În an Centenar, Guvernul României a făcut prea puţin pentru sprijinirea românilor din regiunile istorice. Comunitate de români din Bucovina de Nord a depus trei proiecte la Ministerul Românilor de Pretutindeni şi niciunul nu a primit finanţare. Nu au respectat legea, susţine ministrul.
Natalia Intotero, ministrul pentru românii de pretutindeni: Care-i cauza pentru care avem atât de puţine sau deloc?! Deci cei care au dorit să depună proiect nu i-a împiedicat absolut nimeni. Cei care au depus proiect şi au fost analizate, proiectele eligibile au fost şi finanţate şi le găsiţi pe siteul ministerului.
În acelaşi timp, românii din regiunea Cernăuţi care îndrăznesc să organizeze evenimente cu ocazia Centenarului au parte de şicane şi ameninţări din parte autorităţilor ucrainene.
Marin Gheorghe, jurnalist Cernăuţi: Pentru Ucraina, din păcate, nu pentru toţi politicienii, pentru unii dintre ei care sunt apropiaţi de decidenţii politici, 1918 şi evenimentele legate de 1918, de istorie deci, este văzută ca un atentat la integritatea teritorială a Ucrainei, deci este ca un fel de revizionism istoric. Vorbim de 1918, vorbim automat de 2018, deci se doreşte ceea ce s-a întâmplat în 1918. De aici şi o anumită frică, temere a asociaţiilor pentru cultura românească de a se implica în evenimente cu genericul mare Centenarul Marii Unirii. Au fost organizate multe evenimente culturale în regiunea Cernăuţi, dar nu prea s-au afişat că sunt legate cumva de centenar, vorbesc de evenimentele create însăşi de comunitatea românească.
În luna iunie, Serviciul de Securitate al Ucrainei a făcut percheziţii în sediul Centrului Cultural Eudoxiu Hurmuzachi pe motiv că distribuie materiale care incită la încălcarea teritorială a statului. Au confiscat o hartă istorică a României Mari, pliante legate de anul Centenar şi mai multe ziare şi cărţi istorice. În acelaşi timp, mai mulţi tineri naţionalişti ucraineni au rupt steagul României de pe clădirea Centrului şi au lipit afişe denigratoare pe ferestre.
Vasile Tărâţeanu: Aici scrie aşa. Vasile Tărâţeanu, reprezentantul de onoare al lui Putin în Bucovina. Stema federaţiei Ruse, stema Moldovei. Au lipit-o pe geamul librăriei noastre plus o diplomă de excelenţă din partea şefului Servicului de Securitate al Rusiei.
În plin an centenar, unul dintre simbolurile culturii române din Cernăuţi este pe cale să se prăbuşească iar statul român stă cu mâinile în sân.
Este și cazul casei lui Aron Pumnul, profesorul lui Mihai Eminescu.
Vasile Tărâţeanu: O casă părăsită în care nu locuieşte nimeni, se degradează de la o zi la alta, nu se încălzeşte, nu nimica...
Toma Petcu: Lutul ăsta cu paiele este de atunci de când a fost făcută casa?
Vasile Tărâţeanu: Da, de când a fost făcută casa.
Toma Petcu: A rezistat foarte bine.
Vasile Tărâţeanu: Păi are peste 200 de ani casa... Geamurile, toate sunt altele, noi făcute, prin anii 60, 70 au fost făcute când s-au lărgit.
Prin acoperiş plouă, pereţii sunt crăpaţi iar bucăţi mari de tencuială s-au desprins şi au căzut. Este casa în care a locuit o vreme şi Mihai Eminescu care i-a dedicat mai apoi gazdei şi profesorului său poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”. Reprezentanţii comunităţii de români spun că vor să amenajeze aici un muzeu care să poarte numele mareului poet. Mai trebuie să vrea însă şi statul român pentru că ei nu au resursele necesare. În noiembrie 2014, comunitatea românească din Ucraina a luat casa în comodat de la primăria Cernauti pentru 5 ani. Guvernul Ponta a dat chiar o hotărâre prin care aloca suma necesară renovării. Guvernul a picat şi proiectul uitat. Centenarul ar fi fost momentul perfect pentru începerea lucrărilor. Doar că autorităţile de la Bucureşti s-au mulţumit cu câteva acţiuni festive minore şi efemere, lipsite de importanţa şi relevanta unui asemenea moment aniversar.
Vasile Tărâţeanu: Nu vreau să neg absolut şi importanţa acelor acţiuni care se fac ca tineretul... dar vă daţi seama că rolul lor, se transformă totul la vorbărie, şi, în general, acum cu Centenarul peste sunt invitaţi să participe. Vorbesc despre momentul unirii, despre această oră astrală a nemului nostru, despre oamenii care au fost făptuitorii Unirii, despre membrii Consiliului Naţional din Cernăuţi dar concret ca să rămână ceva, decât o carte poate, nu rămâne nimic decât o carte sau două şi comunicările pe care le susţinem noi, atât, dar un fapt concret, iată, că în anul cutare a Centenarului s-a deschis la Cernăuţi muzeul literar momeorial Mihai Eminescu.
Natalia Intotero, ministrul pentru românii de pretutindeni: Trebuie să respectăm legea, legea spune că trebuie să avem cinci ani acordul autorităţilor în scris pentru a iniţia şi a finanţa un astfel de proiect. În acest moment avem doar trei ani şi în acest sens am făcut diligenţele pentru autorităţile din Ucraina pentru a avea o prelungire şi pentru a putea asigura această finanţare. Ei spun că au luat comodatul în 2014 pe 5 ani, deci suntem în interiorul acestui contract, să spunem... În momentul în care se depune un proiect, trebuie să existe această perioadă de cinci ani din momentul respectiv.
Sprijinul ministerului pentru regiunile istorice Bucovina de Nord şi Basarabia, în an Centenar se rezumă la 6 proiecte demarate în fapt anii trecuţi, iar în 2018 băgate sub cupola Centenarului. Oficialii se laudă cu câteva înfrăţiri de judeţe, cu 22 jurnalişti români din Ucraina şi Moldova care au venit în vizită în România, cu 360 de ghiozdane cu rechizite care au fost împărţite elevilor români din cele două ţări şi acordarea a 2.000 de burse pentru elevii din Ucraina care vor să înveţe în limba română.
Marin Gheorghe, jurnalist Cernăuţi: Nu cunosc niciun proiect pe Bucovina, oficial, finanţat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni şi anume la secţia Centenar, am spus şi mă repet, sunt proiecte cumva tengenţiale, de exemplu catedra de limba română clasică are loc anual un eveniment ştiinţific cu participarea oamenilor de ştiinţă din România şi Moldova. Anul acesta s-a pus umbrela Centenarului. Sunt multe proiecte existente care în anul 2018 au umbrela Centenarului şi în anul 2019 la fel vor exista şi nu vor avea umbrela Centenarului.
Peste tot în Bucovina de Nord găseşti oaze de românism, oameni care trăiesc la fel ca românii de dincolo de graniţă.
Maria Struţ, localnică: Satul e de români, toţi sunt români, toţi vorbesc limba română. Poate ăştia tineri care cresc, copiii merg pe la şcoli, acum lor le trebuie limba ucraineană că învaţă undeva, merg mai departe, la lucru, dar aşa, e limba română...
Localitatea Voloca a devenit celebră prin costumele populare şi rochiile de mireasă pe care sătenii le fac. Maria Cocea ne întâmpină în poarta curţii sale. S-a oprit puţin din lucru pentru a ne ospeţi, cum îi place să spună. Se consideră româncă şi nimic altceva. De copil a învăţat meşteşugul cusutului de la mama sa şi toată viaţa a făcut porturi populare.
Maria Cocea: Vine atâta lume, şi străini vin, nu ştiu de unde să vă spun dar de departe, nici nu grăiesc ucrainieşte, vin să vadă şi să cumpere lucruri d-astea mai vechi.
În sat tradiţiile se păstreză cu sfinţenie. La nunţi şi la orice evenimente speciale, oamenii se îmbracă în costumele populare făcute cu multă migală şi răbdare de tanti Maria.
Uneori o mai ajută şi fiica sa Rodica. Tanti Maria este însă singura din sat care ştie să facă o anumită cusătura la mâneci şi pe poalele cămăşilor.
În curte, ginerele Gheorghe, tocmai ce s-a întors de la pădure cu lemne de foc. Iarna se apropie. Ne arată mândru motocicleta pe care a construit-o singur piesă cu piesă. Şi mai are un motiv de laudă: muzicuţa de care nu se desparte aproape niciodată. A ţinut neapărat să cânte ceva şi pentru fraţii românii de dincolo de graniţă
Gheorghe, Rodica, Maria mesaj pentru românii din România: Să vă deie Dumnezeu înţelegere în familie, în toate, toate, toate, în lucru în toate ce vă puneţi în gând. Să vă deie Dumnezeu numai sănătate şi veniţi în ospeţie la Voloca. Avem graniţă dar nu ne despărţeşte prin multe, suntem români şi suntem cu românii şi suntem cu limba română şi trăim într-un sat românesc şi ne mândrim că suntem şi noi români.
Trecem graniţa în Moldova şi poposim în satul Parcova, înfrăţit cu satul Mahala din Ucraina. Este prima comună din cele 103 în care Consiliul Local a votat la începutul anului o Declarație de Unire cu România. Un gest simbolic prin care oamenii din localitate vor să arate şi celor care încă se îndoiesc că sunt români şi îşi văd viitorul alături de fraţii din patria mamă.
Ludmila Ciolac: Vrem Unirea, cum să nu vrem, asta e viitorul şi fără Unire nu facem nimic, nu mai ieşim din mocirlă. Dar lumea nu înţelege, lume se gândeşte că Uniunea Sovietică a fost şi o să mai fie încă o dată, dar nu.
Pe o plăcuţă în faţa primăriei găsim logo-ul anului Centenar. În holul clădirii, sub portretul lui Mihai Eminsecu stă o hartă a României Mari. Pe mese sunt întinse multe pliante cu informaţii despre Centenar astfel încât oricine intră în primărie să le poată lua.
Primarul Marcel Snegur trăieşte şi respiră româneşte. Peste tot prin biroul său vezi simboluri româneşti.
Marcel Snegur, primar Parcova: Această flacără mi-au adus-o tinerii Moldovei care au mers pe jos într-un marş de la Alba-Iulia până la Chişinău. Ca prima localitate declarantă de Unire, au venit la noi în ospeţie, ne-au înmânat aceată flacără a Unirii ca să o păstrăm aici în primărie, ne-au onorat cu actul Unirii şi cu acest tricolor care îl păstrăm cu drag. Ne dorim acasă, ne dorim o viaţă alături de fraţii noştri, ne dorim o viaţă decentă, ca copiii noştrii să trăiască civilizată, europeană.
Are însă şi o amărăciune. Se întâmplă prea puţine lucururi concrete care să-i întoarcă pe scepticii din Moldova cu faţa către România. Înfrăţirile între localităţi, vizitele făcute în patria mamă, festivalurile şi evenimentele culturale organizate pe ambele maluri ale Prutului nu sunt de ajuns, mai ales în an Centenar.
Marcel Snegru, primar Parcova, Rep. Modova: De nenumărate ori am bătut şi la uşa Parlamentului României, am discutat cu demnitarii din Parlamentul României, din Senat, din Guvern, se făceau că ne aud dar pe o ureche intra şi pe alta ieşea şi nicio activitate, nicio acţiune concretă ca să, nu noi să simţim primarii, dar sătenii, localităţile, să simtă că statul român face ceva paşi concreţi îndeosebi în acest an Centenar, în care merita să facă aşa lucruri.
Şi în localitatea Bardar situată la câţiva kilometri de Chişinău, Consiliul Local a votat Declaraţia de Unire cu România.
Mihail Tonu, viceprimar Bardar, Rep. Moldova: În anul Centenar am vrut să facem acest gest. Consiliul la prima propunere a fost unanim fiindcă chiar dacă avem coloratură politică diferită, cetăţenii sunt conştienţi de faptul că suntem ceea ce suntem, suntem români, nu se schimbă peste noapte acest lucru chiar dacă au trecut zeci de ani de comunism, rădăcinile au rămas aceleaşi, buneii la toţi ne-au spus care au fost realităţile până în 40.
În centrul satului, într-un container, funcţionează un magazin de fructe şi legume. Aici o găsim pe Lidia Nichifor. Munceşte ca vânzătoare şi visează cu ochii deschişi la România în speranţa unei vieţi mai bune. Fiica sa a ales să îşi facă paşaport românesc iar acum munceşte în Germania. Nu toată familia însă, simte româneşte.
Lidia Nichifor, vânzătoare: Eu am o soră şi de câte ori mă întâlnesc cu dânsa de atâtea ori mă contrazic. Ea mereu e cu comuniştii, eu..., măcar că suntem surori, eu sunt tot de la nordul Moldovei, ei pentru comunişti, eu mereu am fost pentru Unire, pentru România. Sunt păreri învechite, de cândva, că cu comuniştii am trăit bine şi ei aşa socot că asta e viaţa de mai departe, dar viaţa trebuie să meragă înainte nu înapoi, dacă au fost cândva socialişti, comunişti, ruşi, d-apăi ce, tot aşa...
În Bardar, ca de altfel în toată ţara traiul nu este uşor. Mulţi dintre tineri au plecat deja sa muncească în România sau, mai departe, în Occident. Alţii se pregătesc să o facă.
Viceprimarul din sat spune că de-a lungul timpului a primit ceva ajutoare, chiar şi financiare, din partea statului român. Doar că strategia autorităţilor de la Bucureşti, chiar şi în an Centenar, este ţintită greşit.
Mihail Tonu, viceprimar Bardar, Rep. Moldova:Autorităţile române se stăruie să convingă persoanele care sunt antiromâne că le pot ajuta cu ceva, dar se neglijează localităţile şi populaţia care este deja proromânească. Probabil că ar fi mult mai corect să stimulăm acolo unde deja flacăra arde, să o facem să ardă mult mai viu ca să îi facem invidioşi pe ceilalţi care ori au ochii închişi ori mintea deja...
Vasile Şoimaru locuieşte în Chişinău. De profesie economist, a fost vicerector al Academiei de Studii Economice şi de două ori deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Este unul dintre cei care a semnat declaraţia de independenţă în martie 1992.
Vasile Şoimaru: Parcă aş avea o datorie faţă de înaintaşii noştri de la 1918 care au fost atât de măreţi, atât de importanţi oameni şi atât de deştepţi oameni şi atât de buni români au fost atuncea şi cât de tare ne-am şters noi pe parcurs, prin câte a trecut sărmanul aista neam românesc al nostru şi tot mai puţin şi mai puţin rămâne.
Pasionat de fotografie Vasile Şoimaru a bătut în lung şi în lat toate regiunile istorice din jurul României. A publicat apoi un volum cu viaţa în imagini a românilor care trăiesc acolo. Ştie că Moldova este acum profund divizată aşa că oamenii au nevoie de simboluri puternice şi strategii concrete pentru a se apropia de România.
Vasile Şoimaru: Ar fi trebuit, în primul rând, să vedem un conducător al statului român aici. Dacă nu pe toţi odată, măcar pe rând să vină, că nu se prea împacă, lucrul ăsta trebuia să îl vedem. Au fost vremuri când veneau, erau vremuri mai cumplite, a fost război, şi veneau. Uite că acum nu îi vedem.
Asociaţiile de români şi societatea civilă din Moldova au depus la Ministerul Românilor de Pretutindeni 21 de proiecte legate de aniversarea anului centenar. Doar două au fost aprobate şi au primit finanţare.
Natalia Intotero, ministrul pentru românii de pretutindeni: Cei care s-au încadrat pe lege, pe legea finanţării din partea ministerului românilor de pretutindeni au avut proiectele eligibile. Oricum pe Republica Moldova cele mai multe proiecte finanţate în acest an, indiferent de ce domeniu vorbim, Republica Moldova are cele mai multe proiecte finanţate
Toma Petcu: Sunt doar două.
Natalia Intotero: Nu, vorbesc de toate domeniile de activitate, nu numai de Centenar.
Primul, intitulat „100 de istorii la 100 de ani de istorie” vizează promovarea subiectelor legate de Centenar. Cel de-al doilea a constat în organizarea unei expoziţii de documente şi fotografii dedicat Marii Uniri, în trei centre universitare din Moldova.
Sergiu Matveev este decanul Facultăţii de Istorie din Chişinău. Ştie însă că românismul nu poate fi întreţinut doar cu spectacole, simpozioane sau expoziţii de fotografii ori documente.
Sergiu Matveev, decanul Facultăţii de Istorie, Chişinău: Cu regret, în afară de dansuri, veselie, discotecă şi o excursie, nu s-a făcut nimic. Părerea mea e că ar fi trebuit făcute nişte locuri de muncă, nişte fabrici, nişte investiţii în lucru real care să aducă bani dar se preferă de a merge pe muzică şi dansuri care, se dansează, se serveşte un pahar cu vin şi fiecare se întoarce la problemele lui curente... Companiile mari sunt controlate de bussinesul rusesc în mod special, şi atunci consideră că salariul care îl menţine în viaţă vine de la compania rusească. În partea aia, am amers ne-am odihnit, totul bine, frumos, ne-am întors înapoi.
Natalia Intotero, ministrul pentru românii de pretutindeni: Marea majoritate a evenimentelor au fost legate de dezbateri şi de semnificaţia acestui an şi a acestor zile foarte importante pentru România, în general evenimente culturale.
Toma Petcu: Se putea face mai mult, vă întreb şi eu?!
Natalia Intotero: Întotdeauna este loc de mai bine şi întotdeauna încercăm să facem mai mult. Ne străduim să facem mai mult.
La sud de Dunăre, românii din Bulgaria se plâng că au fost abandonaţi cu totul de statul român şi că sunt supuşi unui proces intens de asimilare de către autorităţile bulgare.
Ivo Gheorghiev, preşedinte UERB: Copiii, tinerii nu mai învaţă româneşte şi vină pentru asta are statul bulgar pentru că nu ne-a asigurat învăţarea ca limbă maternă, la fel şi statul român pentru că adeseori am fost abandonaţi de politicienii de la Bucureşti, vorbesc de la perioada comunistă până în zilele de astăzi şi adeseori am primit nişte fimituri din partea statului român ca să facem ceva care aici era imposibil, să ne luptăm cu statul bulgar.
Ivo Gheorghiev este preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria. Acum locuieşte în Vidin. Este medic şi de 15 ani se luptă cu statul bulgar ca românii să fie recunoscuţi drept o minoritate.
Alături de soţia sa şi alţi câţiva români au impovizat un soi de şcoli private de limba română. Tinerii care vor să înveţe limba maternă fie merg acasă la doi profesori fie la sediul Uniunii unde sunt şcoliţi de soţia medicului, Lucia Gheorghiev.
Lucia Gheroghiev: Îi învăţ de când am venit aici pentru că erau cu o română cam veche şi eu nu mă înţelegeam cu ei, îmi vorbeau cu cuvinte introduse din limba bulgară şi le spuneam, păi voi nu vorbiţi corect româneşte. Păi, zice, n-are care să ne înveţe şi aşa a venit iniţiativa să îi învăţ limba română şi cu alţi pofersori.
Chiar dacă sunt din familii de români, copiii şi tinerii nu mai vorbesc româneşte nici măcar acasă. În timpul liceului unii dintre ei îşi dau seama că vor să îşi continue studiile în România aşa că încep să înveţe limba. Jennifer a vizitat România şi i-a plăcut atât de mult încât a ales să îşi facă şi un tatuaj în limba română: „Uită trecutul dar niciodată nu uita lecţia.”
Jennifer Tsvetkova: Înţeleg, nu pot să vorbesc. Eu vin aici să... învăţ româneşte. Vreau să învăţ în România, vreau să învăţ farmacie în România.
După pierderea Cadrilaterului a avut loc un schimb de populaţie astfel încât românii din această regiune au dispărut aproape complet.
În Cadrilater a rămas totuşi un simbol puternic al românismului. Castelul Balcic construit de Regina Maria
Liliana Draganov: Reginei îi plăcea să stea pe acest tron care este autentic, de pe vremea imperiului Roman, şi îi plăcea să se uite la mare şi, în acelaşi timp, să citească corespondenţa pe această măsuţă pe care o vedeţi în fața tronului. Se spune că dacă îţi pui o dorinţă se îndeplineşte dar trebuie să strângi foarte tare capetele leilor care se găsesc pe tron.
Liliana Draganov s-a născuta la Tulcea iar după căsătorie s-a mutat în Bulgaria. Locuieşte în Dulovo, un mic orăşel în Cadrilater. Încă din adolescenţă a fost intersată de monarhia din România şi a făcut o pasiune pentru Regina Maria. Anul trecut şi-a împlinit un vis: a ajuns să lucreze ca ghid la Castelul Reginei din Balcic cunoscut şi sub denumirea de „Cuibul liniştit”.
Liliana Draganov: Un castel care a devenit o poveste până în zilele noastre şi va rămâne pentru totdeauna poveste frumoasă a Reginei Maria de la Balcic.
Pe perioada verii a primit o cameră într-una din vilele domeniului. Mărturisește că uneori după ce turiştii pleacă îi place să se plimbe pe aleile pusti ale Castelului şi să îşi imagineze ce simţea Regina când se plimba pe acolo.
Liliana Draganov: În faţă vedem oglinda reginei, oglinda originală şi eu îi invit pe toţi turiştii să se uite, măcar pentru o secundă să se simtă puţin fiecare Rege sau... da, de viţă regală. Vedeţi şi biroul Reginei, unde Regina îşi citea corespondenţa sau lucra. De aici îi plăcea să se uite la mare şi după câte ştiu foarte puţină lume intra, doar cei mai apropiaţi intrau în acestă încăpere.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
