Cei trei pelicani

„Unul dintre profeţii dislocării formelor sociale şi de limbaj.” Aşa îl prezintă Eugène Ionesco pe Avram Leiba Esra-Zissu, alias Demetru Demetrescu-Buzău, mai cunoscut sub pseudonimul Urmuz. Absolvent de Drept, judecător în câteva judeţe şi apoi grefier la Înalta Curte de Casaţie, Urmuz se sinucide la patruzeci de ani într-o grădină publică din Bucureşti fără să lase explicaţii. Este unul dintre reprezentanţii de vârf ai avangardei, după cum probează „Pâlnia şi Stamate”, „Ismail şi Turnavitu” şi celelalte scrieri. Scrierile lui Urmuz au o doză parodică însemnată, indiferent dacă săgeţile pornite din arcul lui sunt îndreptate spre academismul prozei din acea perioadă sau spre absurdul cotidian.

Printre calambururile lui celebre se numără cel care enunţă că „oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuţă”. Urmuz face această observaţie fără să aibă televizor şi ratând contemporaneitatea cu diverse emisiuni care par să confirme teoriile darwiniste, chiar dacă nu şi-o propun.

Când scrie despre un popă ardelenesc care ţine în mână o sintaxă sau despre compunerea unui madrigal apăsând cu degetul pe o hârtie, Urmuz n-are de unde să ştie că, peste decenii, pe ecranele din România se vor ivi pelicani vorbitori. Umorul lui uneori anarhic, alteori subtil până la diafan, irigă o adevărată rapsodie a inadecvării şi te face să te întrebi cum ar fi privit şi mai ales cum ar fi zugrăvit ce se petrece azi de la Horodiştea la Baziaş şi de la Borş la Vama Veche.

Absurdul nu are robinet şi conducte. El nu începe azi ca să se termine joia viitoare. Nimeni nu-i dă cep, nimeni nu-i pune stavilă. La rândul lui, absurdul românesc curge şi se infiltrează pretutindeni, începând cu armata şi terminând cu politica. Nu doar lumea lui Urmuz a fost absurdă, ci şi destinul lui încă nedescifrat. Nu doar România de azi e absurdă, ci şi refuzul ei de a-şi pierde semnele vitale, deşi e condusă de impostori, criminali şi securişti.

Ciudăţeniile interbelicului se sustrăgeau explicaţiilor logice, la fel cum bizareriile lumii româneşti de azi sfidează inteligenţa şi buna creştere. Şi atunci, la scriere, şi astăzi, la recitire, „Fabula” lui Urmuz suscită aceleaşi circumflexe ale sprâncenelor, aceeaşi stupoare, iar la urmă aceleaşi râsete. E un text despre lumea întoarsă cu susul în jos, despre plânsul în care ni se îneacă râsul şi despre muştele care se cred tigri. E un manifest absurd într-o lume aşijderea. Iată-l: „Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de şalvari / Şi-au rugat pe Rapaport / Să le dea un paşaport. / Rapaport cel drăgălaş / Juca un carambolaş / Neştiind c-Aristotel / Nu văzuse ostropel./ «Galileu! O, Galileu» / strigă el atunci mereu, / «Nu mai trage de urechi / Ale tale ghete vechi.»/ Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză / Şi exclamă: «Sarafoff, / Serveşte-te de cartof!» Morala: Pelicanul sau babiţa.”

Criticii nu se pot hotărî dacă „Fabula” lui Urmuz e o artă antipoetică, o antiartă poetică sau o antiartă antipoetică. Dar asta chiar n-are importanţă. (Ca element ajutător, poate că n-ar fi rău să afle, dacă nu ştiu deja, că primele încercări literare ale lui Urmuz au avut drept scop amuzamentul fraţilor şi surorilor.) Lucrul cu adevărat interesant este continuitatea absurdului românesc în ultimele decenii. Şi nu doar asta, ci şi trăinicia lui de granit. Absurdul din România n-a avut niciodată parte de ameninţări în ultima jumătate de veac. Nimeni nu s-a grăbit să restituie ţării normalitatea după care tânjeşte, deşi mulţi tocmai asta au susţinut că fac de îndată ce au intrat în politică şi au apărut pe scena publică. Şi nu se ştie dacă, odată fabricat, vaccinul normalităţii va răpune dihania absurdului. În fond, inteligenţa artificială n-a avut niciodată câştig de cauză în faţa prostiei naturale, după cum a subliniat un înţelept.

Absurdul televizual e doar o felie din acest tort îmbietor şi maiestuos. Dar ce felie! Ce provocare pentru papilele din retină! Şi ce răsfăţ odată ce pui telecomanda la treabă! Pe un post TV curge liric o reclamă la ceva care se cheamă „duş emoţional”. Te opreşti, ciuleşti urecheile, dilaţi pupilele. Auzi şi vezi următoarele: „Este imposibil de explicat în cuvinte care este senzaţia după un asemenea tratament. Gândiţi-vă doar că aţi fost surprinşi de o ploaie de vară combinată cu o furtună tropicală. Duşul emoţional e o combinaţie de culori şi arome deosebite, dar şi de duşuri cu presiune, care acţionează ca un masaj tonic. Şi, ca la orice masaj, trebuie să înceapă cu o exfoliere.” Fascinant, nu-i vorbă. Dac-ai putea să apeşi pe „stop”, ţi-ar veni totuşi să-i pui două-trei întrebări persoanei care spune povestea. Prima: Dacă este imposibil de explicat în cuvinte o asemenea experienţă, cum de aţi recurs totuşi la cuvinte? A doua: În condiţiile zisei imposibilităţi, de ce n-aţi apelat la lătraturi, mormăieli, icnete, şpagate, dansuri ritualice şi tumbe? A treia: Dacă există duş emoţional, nu s-ar cuveni să lărgim un pic gama? De ce n-am avea, la o adică, duş impasibil, duş emoţionat, duş cu trac sau duş cu tremurici? Sigur, emoţional e totuna cu emotiv, dar cine se mai cramponează de amănunte?

Treci pe postul următor şi surâzi destins. Se difuzează „Cazul Pelican”, filmul făcut după bestsellerul lui John Grisham. L-ai mai văzut, ai citit şi cartea, dar nu contează. Rămâi câteva minute, măcar de dragul Juliei Roberts şi al lui Denzel Washington (da, şi al lui Stanley Tucci, care, din păcate, moare repede). Mai apeşi o dată pe butonul telecomenzii. „Cazul Pelican”. Încă o dată. Cu o deosebire: de data asta avem de-a face cu Dumitru Pelican, care e şi el un caz. Nu atât de grav ca acela din romanul lui Grisham, dar de natură să-i îngrijoreze pe cei care simt că smintirea pândeşte după colţ. Dumitru Pelican are reputaţia unui politician „bun de gură” – mai bine zis, a unui „politician” bun de gură. Ratează rar polemicile TV care deraiează în mahala. Se simte la fel de bine acasă şi în studioul de la RTV, unde nimereşte de obicei peste alţi politicieni sau „politicieni”: Dumitru Dragomir, Monica Tatoiu, Pavel Abraham, Lucian Bolcaş şi un cetăţean care şi-a pierdut de ceva vreme controlul, busola şi uzul raţiunii: Aurelian Pavelescu.

La cea mai recentă prezenţă în studioul RTV, Dumitru Pelican lansează un atac zdrobitor împotriva procurorului general Augustin Lazăr. Sigur, nu împotriva prestaţiei lui profesionale, fiindcă nici chiar enciclopedismul pelicanian nu bate până acolo. În cauză se află, vezi Doamne, iubirea obsesivă a domnului Lazăr pentru camerele TV, pe care Dumitru Pelican o observă, ca tot omul care a comentat ani în şir meciuri de fotbal la radio. „L-aţi văzut cum caută camera? Cât de flămând? Nu mai ştie cum să se apropie de camere, le soarbe din priviri, e înnebunit să apară la televizor. Ahtiat, pe cuvântul meu. E penibil, e de toată jena. Ar trebui să ne mai lase domnu’ Lazăr ăsta şi să plece la treaba lui.” E neclar în ce calitate face Dumitru Pelican aceste observaţii: de paraşutat din Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu în ALDE, de unde a fost evacuat ca minim gest sanitar al partidului, de comentator sportiv, de absolvent de biologie sau de director al Agenţiei Municipale de Ocupare a Forţei de Muncă? Greu de spus. Însă simplul fapt că un ins care se ceartă ţopârlăneşte la televizor (a se vedea episodul cu Alexandru Bălănescu, dezmierdat cu „Habar n-ai! Vii de la lopată! Eşti penibil. Opreşte-te, moară stricată! Eşti nimeni”) comentează prestaţia lui Augustin Lazăr şi o împănează cu minciuni şi baliverne ne întoarce la Urmuz şi la zona absurdului. De unde ai ştiut, Urmuz, de Pelican? Cine e babiţa? Şi de unde până unde impresia că, dacă ai trăi şi l-ai vedea pe politicianul nostru bun de gură la RTV, n-ai spune „Pelican are papagal”, ci „Pelican este papagal”?