Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic
Bucovina, recâştigată de România în 1918, a fost ruptă în două în 1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Administraţia sovietică a însemnat din prima clipă arestări, deportări şi violenţe. Recăpătată pentru scurt timp, Bucovina de Nord a fost încorporată definitiv în Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană în 1944. Autohtonii, indiferent de etnie, au îndurat vreme îndelungată teroarea şi foamea. Rusificarea a schimbat radical structura etnică a provinciei. Românii reprezintă acum numai 6 % din locuitorii orașului Cernăuți. Împreună cu mama şi fraţii mai mari, Ilie Popescu a cunoscut închisorile sovietice, apoi deportarea în Kazahstan. Povestea lui e povestea a zeci şi sute de mii de oameni.
Ocupaţia sovietică a însemnat pentru comunitatea românească din Bucovina de Nord o traumă. Nici la momentul Unirii, nici în perioada interbelică, românii nu erau majoritari în Bucovina istorică. Erau numai o treime din populaţie. Dar diversitatea etnică a fostei provincii habsburgice crease o atmosferă de toleranţă şi civilitate favorabilă culturii şi dezvoltării economice. Bucovina românească era o Europă centrală în miniatură. Regimul stalinist, prin politicile criminale aplicate în întreaga Uniune Sovietică, a spulberat această diversitate.
După 1940 şi mai ales 1944, toate autorităţile, orice persoană care a ocupat funcţii, au fost nevoiţi să se refugieze, dar după 1941, mii de români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. După 1944, la Cernăuţi, vin foarte mulţi ruşi, ucranieni din răsăritul Imperiului sovietic, schimbând foarte mult din componenţa etnică a acestui oraş şi a acestei regiuni. Acum, dacă vorbim despre oraşul Cernăuţi, ar fi cam la 5-7% care se declară români.
Mulţi dintre noii veniţi, ucraineni şi ruşi, şi-au adus cu ei istoriile dramatice. Marea foamete indusă din anii '30, care a făcut în jur de 6 milioane de victime, este des invocată.
Tamara: Părinții mei s-au născut în regiunea Vinnița, exact în acea perioadă când a avut loc Holodomorul. Ei nu își amintesc pentru că erau mici, dar exact în acea regiune, în Podolia, au suferit foametea cumplită. La noi aici în Bucovina nu am avut Holodomorul din anii 1932-1933, am avut foamete abia în anii 1946-1947. Ei au trecut prin acea suferință cumplită, adică au înțeles ce înseamnă puterea sovietică. La sfârșitul anilor 50 părinții mei s-au mutat la Cernăuți și au fost impresionați de felul cum sunt primiți străinii în Bucovina, spre deosebire de zona din care proveneau.
Marian Olaru: În fapt, Homo Sovieticus era un concept care arăta melanjul populaţional pe care trebuia să-l constituie regimul politic. În fapt, această ridicare viza popularea, să zicem satisfăcătoare - din perspectiva sovietică a Siberiei, pe de-o parte, şi aducerea în locul lor, a celor care puteau să fie stâlpii viitoarei administraţii sovietice în teritoriile pe care Uniunea Sovietică le-a ocupat în 1940, situaţii care se referă sau pornesc de la Marea Baltică şi se termină la Marea Neagră pentru că ştim că nu numai România a fost victima actelor care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial. Ridicau familii întregi şi uitaţi-vă la structura demografică a Basarabiei şi structura demografică a Bucovinei, partea de nord, a regiunii Cernăuţi acuma, în parte fosta Bucovină, şi constataţi că elementul românesc a fost împuţinat.
1 aprilie 1941. Masacrul de la Fântâna Albă
În amintirea familiilor româneşti din Cernăuţi, administraţia sovietică, instaurată în urma ultimatumului sovietic din 26-28 iunie 1940, şi-a făcut intrarea nu numai prin deportări, ci şi prin execuţii şi chiar masacre, precum cel din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă. În ziua de Florii, în jur de 3000 de ţărani, familii cu bătrâni şi copii, cu preoţii în frunte, s-au îndreptat pe jos, spre noua frontieră aflată la 2 km ca să ajungă în România. Atitudinea absolut paşnică şi prezenţa copiilor ar fi trebuit să îi ferească de represalii. Au fost mitraliaţi de trupele NKVD şi îngropaţi - unii de vii, chiar în pădurea pe care o traversau. Sătenii povestesc că zile întregi "s-a mişcat şi a plâns pământul".
Ilie Popescu, supraviețuitor gulag: Acolo, în drum, când a auzit cum trăgeau din mitraliere, tata a vrut să se întoarcă și când a vrut să se întoarcă, a fost înconjurat de grăniceri, i-au făcut o percheziție să vadă ce are și au găsit cererea și o carte de rugăciune. Mai pe scurt, l-au bătut, l-au legat și l-au dus la ... Pe mai mulți. Alții au fugit prin pădure, îi vânau ca pe iepuri, îi omorau, alții au urcat în copaci, curgea sânge de pe tulpina copacilor, ca să se salveze. Declarații, puneau întrebări noaptea, îi băteau, îi țineau, îi chinuiau. Și tata, sărmanul, a nimerit în grupul ăsta de oameni considerați organizatorii revoluției. Unii spun că e revoluție. Asta a fost o mișcare a poporului că nu mai puteau să trăiască sub regim. Era imposibil, oameni buni. Îsi băteau joc din toate aspectele. L-au dus pe tata în fundul Rusiei, în regiunea Sterlovsk. Am aflat eu tocmai în 1988, când i-am scris lui Gorbaciov o scrisoare și am cerut să știu unde e tata. Noi nu am știut până în 1988 ce s-a întâmplat. A disparut. Mama tot plângea si spunea: nu știu unde e tătuca al vostru.
Mama şi copiii au scăpat de marea deportare din iunie 1941 pentru că Veronica Popescu abia dăduse naştere celui de-al zecelea copil. Reintrarea armatei române în Basarabia de Nord şi Basarabia a oprit o vreme pericolul. Dar în martie 1944, trupele sovietice, victorioase din marea încleştare de la Stalingrad, intră din nou în Cernăuţi. Familia din Pătrăuţii de Jos, regiunea Storojineţ, a fost deportată în august 1946.
Ilie Popescu, supravieţuitor gulag: La 25 august 1946 au venit cu o mașină neagră si ne-au luat, pe copii, pe noi. Sora Aurora, mai mărișoară, Costică, eu, Mircea, Dragoș, mai pe scurt, opt și cu mama, nouă. Ne-au luat, ne-au pus în mașina la Hliboca, ne-au ținut acolo. Ne-au aruncat în închisoarea din Cernăuți. Și tin minte că închisorile astea, că ne puneau pe noi toți într-o celulă și noi ne țineam de catrința mamei și tot la fiecare pas eram: mama, dă-ne de mâncare. Gardienii ruși înjurau si noi eram fericiți că nu știam limba rusa”.
Femeia cu nouă copii în închisoare
Femeia cu 9 copii, cel mare murise, arestat anterior, în 1945, şi-a început periplul în închisorile sovietice. Au stat mai mult la Harkov. Aici s-au intersectat cu sute de basarabeni, şi ei în drum spre Gulag. Foamea era continuă.
Procesul, judecat în lipsă la Moscova, i-a vizat numai pe mamă, Veronica, pe fiul deja mort şi unul dintre băieţii mai mari. Cum în scripte figurau numai 3, familia de 9 primea numai trei porţii de hrană.
După patru luni de detenţie şi două săptămâni într-un tren de marfă, au ajuns la locul de deportare din nordul Kazahstanului. Nici aici, cei 6 copii mici nu figurau pe liste, aşa că primarul le-a spus celor mici să plece acasă: 7000 de km!!
Ilie Popescu: Până la urmă, Veronica a înţeles că primarul avea o problemă locativă. Aştepta moartea unei alte familii cazate într-unul dintre bordeie şi, pe moment nu avea unde să îi cazeze pe noii veniţi. Ne-au găsit un loc unde o familie intreaga a murit de foame si ne-au dus pe noi acolo, in bordeiul ala. Asteptau cand cineva era pe cale sa moară. Ca mureau cu nemiluita acolo. Mama de fiecare data spunea maine poimaine vad cum mor copii mei de foame si raman pierduta aici. De fiecare data se ruga, doamne, salveaza-mi copii. Se ruga sa nu murim noi toti.
Foamea, cvasi permanentă, era chinul cel mare. Adunaţi la capătul lumii, o biruiau sau mureau, români, lituanieni, polonezi, ceceni.
Din când în când, câte o întâmplare fericită sau o stratagemă pusă minuţios la cale înseamna hrana pentru câteva zile. Când veneau maşinile de grâu spre toamna, a fost ideea mea am batut cuie pe scandura aceea si am acoperit-o cu praf si cand trece masina cauciucul la spate s-a pravalit si ce era interesant s-a pravalit in sant si l-om strange iar acasa l-om spala si ne-am ascuns noi intr-o casa si a venit o masina a plesnit cauciucul si s-a dat pe o aripa si o parte de grau a curs într-un sant si mircea spune mai iliuta tare capos mai esti. ce capos! mai taci din gura! suntem salvati!
O scrisoare în limba română către Stalin
În martie 1947, după o iarnă cumplită, copiii cei mari, Aurel, Aurora şi Dragoş, disperaţi, au decis să fugă. Pe jos. Se orientau după stâlpii de telegraf şi, ca odinioară, ţăranii prinşi de tătari, după constelaţia care se cheamă Drumul Robilor. Aurora şi Dragoş au fost prinşi şi duşi într-un cămin pentru orfani. Cel mai mare, Aurel, a ajuns în Bucovina, cu picioarele degerate. S-a ascuns la rude până când familia întreagă a reuşit să ajungă şi ea acasă.
Ilie Popescu: Mama cand a vazut situatia i-a scris o scrisoare lui Stalin in limba română plângând. In 88 a ajuns scrisoarea originala in mainile mele, la Cernauti, de la Securitate. Mama plangea si scria. Si a scris ca nu suntem vinovati cu nimic, copii mor de foame, sa ne elibereze, ca nu suntem vinovati. Astaa spus. Si srisoarea a ajuns la Moscova. Nu a stiut adresa dar a zis ca in Uniunea Sovietică nu e unul sa nu stie de Stalin si a scris Moscova, Stalin. Mai mult, nimic. Scrisoare a ajuns si nu e de mirare
Scrisoarea a ajuns la Moscova, nu prin eficienţa serviciilor poştale, ci prin reţeaua poliţiei politice. Unul dintre fraţii Popescu, fost cizmar ucenic în Pătrăuţii bucovineni s-a dovedit de mare folos responsabililor sovietic din Gulag. Le repara şi le făcea cizme.
Cizmarul și mașina de cusut Singer
Datorită lui Ionică, întreaga familie a supravieţuit, iar scrisoarea mamei a ajuns la Kremlin. Descoperirea unei maşini de cusut Singer, aruncată într-o magazie, a fost un miracol. Localnicii nici nu ştiau ce este.
Ilie Popescu: A vazut intr-un atelier o masina germana si se uita nimeni nu prea stia eu daca imi dai o sula si un ac sa cos fara masina. Asta trebuia reparat si cine o repara? Nu stiu precis daca a chemat pe cineva sau el a reparat-o si cand a pus el pielea si i-a dat drumul asa de drept, zice: Baaaa ... si a avut mare trecere acolo. veneau si faceau comanda. Ce credeti? La astia de la Securitate degeaba, la sefi degeaba. Zi si noapte lucra. Si asa treptat, o bucata de paine, ca sa nu murim de foame mama a plans s-a intors cu fata la perete, dar ce perete ce paturi nici nu mai vorbim niste stalpi si niste paie vai de capul lor. Şi plangea ca el lucra ea adormea si el cosea cizme sau pantofi si mama isi dadea seama.
Veronica Popescu, eroina neștiută din Pătrăuți
În primăvara lui 1948, o femeie ofiţer a adus un document de eliberare. Dar drumul de întoarcere, presărat de incidente şi frică, nu a fost sfârşitul necazurilor. Responsabilii locali din Bucovina nu au crezut povestea legată de scrisoarea către Stalin. Mama a fost arestată şi dusă la închisoarea de la Hliboca, un oraş în apropiere de Pătrăuţiii de Jos. În cele din urmă, birocraţia sovietică a confirmat eliberarea, iar femeia a ajuns acasă. A avut însă nevoie de luni de refacere după bătăile din închisoare. Ilie Popescu, copilul deportat la 7 ani în Kazahstan, a făcut şcoală, armată, facultatea de filologie la Cernăuţi, unde a şi profesat. Lucrarea sa de doctorat, complet apolitică, după învăţătura mamei, priveşte denumirile plantelor medicinale în graiurile locale.
Veronica, femeia care a reuşit să-şi aducă copiii vii din Kazahstan şi să îi ţină apoi în şcoli, s-a stins de bătrâneţe, în satul ei din Bucovina.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
