Blocurile - amprentă a comunismului în România. Sunt ele un tip de locuință eșuat?
Văzute de sus, multe din oraşele româneşti arată în mare măsură ca o mare de blocuri. Construcţia de locuințe supraetajate a avut loc în România mai ales în vremea comunismului şi, în special, în anii 80, adică în perioada în care Nicolae Ceauşescu era obsedat de arhitectură. Din acest motiv, mulţi români continuă să asocieze locuitul la bloc cu dictatura şi cu toate privaţiunile unui regim politic falimentar. Dar arhitecţii spun că blocul ca tip de locuire e perfect valabil şi că altele sunt motivele pentru care viaţa la bloc în România dă atâta bătaie de cap.
„Blocul traversează istoria arhitecturală a omenirii de când ne ştim. El a fost instrumentat şi confiscat ideologic de regimul comunist, dar blocuri s-a construit foarte multe şi în perioada interbelică. E adevărat că după război, blocul a căpătat nişte valenţe pe care, aşa cum spune şi cântecul, le puteţi vedea... Şi, iată, le poţi auzi: sfânta bormaşină, la ora 15 şi jumătate. Iar spaţiul amplifică sunetul. E oră de linişte, potrivit regulilor clasice...”, spune arhitectul Bruno Andreșoiu.
„Dacă ne referim la această asemănare a cartierelor de locuit nu numai din România, dar şi din Europa de Est, de fapt, ne referim la ceea ce înseamnă modernitatea, în special în anii '60. Acest lucru nu avea neapărat de-a face cu regimul comunist, cu totalitarismul, ci cu nevoia de a obţine un număr mare de locuinţe, de locuri de cazare, să le spunem aşa, cu oraşele care deveneau din ce în ce mai mari”, explică arhitectul Irina Tulbure.
Blocurile din anii 1960 au calitate mai bună decât unele din 2000
Dacă la început, autorităţile comuniste au fost preocupate să îşi pună amprenta asupra centrului oraşelor, marcate de cel puţin un bulevard de defilare şi un punct terminus în faţa unei clădiri reprezentative politic, în anii '60, prioritatea a fost înmulţirea locuinţelor urbane pentru muncitori. În 1960, de pildă, a fost inaugurat de Combinatul Siderurgic Galaţi, iar construcţia de locuinţe era dedicată lucrătorilor de acolo, cu rezultate notabile.
„Galaţiul este unul dintre primele oraşe care are un ansamblu funcţionalist. Gândit după principiile Cartei de la Atena, cea apărută în perioada interbelică, idealul oraşului occidental în dezvoltare, în perioada interbelică. Erau principii de locuire modernă care presupuneau construcţia prin aceste blocuri de locuit aşezate lejer într-un spaţiu liber, doar cu aceste străzi largi, principale şi cu alei între blocuri, zone inundate în verdeaţă”, explică arhitecta Irina Tulbure.
Astfel de cartiere au apărut şi la Bucureşti, Iaşi sau Timişora, iar apartamentele din aceste blocuri sunt de multe ori de o calitate mai bună, spun arhitecţii, decât unele construite în anii 2000.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Inclusiv multe construcţii de for public de la mijlocul epocii comuniste trec testul experţilor, chiar dacă unii locuitori deplâng încă dispariţia clădirilor interbelice nerefăcute după bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial.
„Au urmat apoi demolările prin sistematizările comuniste, deşi au fost multe cereri ale mai multor proprietari, mai ales de pe Strada Domnească şi Piaţa Regală care au dorit refacerea caselor după proiectele vechi, comuniştii nu au ţinut cont de ele şi au construit după proiectele bolşevice”, spune Radu Brânzan, de la Asociația „Galați, orașul meu”.
„Galaţiul devenea un oraş industrial important, eu nu aş judeca în centrul oraşului ca o arhitectură comunistă sau nereuşită. Este extrem de subtilă şi interesantă”, este de părere arhitecta Irina Tulbure.
Cum s-au degradat construcțiile de locuințe în România. „Turnul Pisa” din Suceava
Totuşi, nu toate inserţiile de blocuri din anii '50 - '60 au fost reuşite. Iar de la sfârşitul anilor '70 şi până în 1989, situaţia s-a degradat constant.
„Ceea ce a adus comunismul, ceea ce a adus socialismul, a adus aceste blocuri cu P+ 5, P+6. Au fost aduşi oameni de la ţară, au fost aduşi oameni pentru industria pe care acum nu o mai avem şi trebuia să fim cazaţi undeva. De exemplu în aceste blocuri din spatele meu. Acest bloc turn a fost primul din Suceava, care culmea este aşezat într-un loc unde înainte era depozitat gunoiul. Statisticile spun şi acum că acest bloc este înclinat cu aproape 80 cm undeva de la verticala lui, tasându-se solul pe care a fost aşezat. Ulterior s-au făcut tot felul de lucrări de consolidare, dar la o anumită dată acest bloc era înclinat şi exista pericolul ca, continuând înclinaţia, să avem un turn Pisa în Suceava”, explică arhitectul Vioriel Blănaru din Suceava.
„Arhitectura şi blocurile sunt secreţia în cărămidă şi beton a unui anumit moment cultural. Blocurile nu fac excepţie. La noi, socialismul, epoca, s-a degradat treptat, către aberant, spre sfârşitul anilor 80, arhitectura a urmat-o. Calitatea a scăzut, felul în care erau făcute, standardele, grija pentru detalii, grija pentru spaţiu, totul s-a dus naibii. Blocurile acestea sunt o oglindă fidelă a ceea ce s-a întâmplat în societatea românească. Dacă ne uităm la alte ţări din fostul lagăr socialist, o să constatăm că şi acolo s-au construit blocuri şi acolo sunt destul de nasoale, dar nu atât de rău. În anumite ţări în care regimul nu era atât de dement, nici calitatea blocurilor, calitatea arhitecturii nu era atât de proastă. Aici sunt nişte exemple foarte clare de bătaie de joc, aici nu mai e vorba de elemente ideologice”, spune arhitectul Bruno Andreşoiu.
De la sfârșitul anilor 60, anii 70 şi chiar anii 80, se suprapun mai multe lucruri. Interesul direct lui Ceauşescu în ceea ce priveşte arhitectura, transformarea centrele oraşelor, celebrele vizite pe şantier, apariţia unor documente legislative care până atunci erau destul de vagi, cele legate de sistematizarea oraşelor - şi până atunci se vorbea, dar la jumătatea anilor 70 apare nu numai legislaţia, dar şi controlul aplicării acestor documente. Şi apoi această idee de refacere a străzii, a străzii coridor! Şi pe de altă parte, nevoia de economie. Toate astea suprapuse de fapt au rezultat în cea mai proastă variantă de critică a arhitecturii anilor 60”, arată Irina Tulbure, arhitect.
Repetitivitatea și monotonia ca forme de educare comportamentală
În anii '60, în lumea liberă au apărut dezbateri cu privire la repetitivitatea şi monotonia ansamblurilor de blocuri, pornită de la ideea falsă că toţi locuitorii au aceleaşi nevoi şi aceleaşi comportamente. Erau criticate şi dimensiunile prea mari ale clădirilor. Astfel de discuţii au existat şi în România.
„A fost o discuţie destul de aprinsă despre clădirea Teatrului Naţional din Craiova, o arhitectură absolut splendidă, terminat la jumătatea anilor 70, început în 1968, el a fost criticat că este un teatru prea mare pentru necesităţile spaţiului respectiv. De multe ori astfel de proiecte de intervenţii în centre se făcea nu în raport cu necesităţile oraşului, ci în raport cu dimensiunea la care oraşul ar fi trebuit să ajungă. De asta vorbim şi de artificialitate”, explică Irina Tulbure.
Dar în timp ce în Occident, lecţiile au fost învăţate, în România lui Nicolae Ceauşescu, nu numai egalitarismul, ci şi toanele dictatorului s-au acutizat.
Cum au ajuns să fie construite blocuri la țară
„S-a mers foarte departe. Şi din foarte multe puncte de vedere. Aici, în anii 80 nu se mai poate vorbi de perspectivă profesională. Era vorba strict la decizie şi la control politic, de reîntoacere la ceea ce au însemnat anii 50, la impunerea unor modele. Din mai multe puncte de vedere spun. Nu mai e vorba numai de oraşele mari, numai de oraşele din Moldova, Ţara Românească, ci e vorba de toată ţara, de toate oraşele, mai mari, mai mici, şi inclusiv în mediul rural o să găsim intervenţii în aşa zisele centre: o să vedem blocuri, din materiale foarte proaste şi executate foarte prost, nu mai contează cât de bun era proiectul, nu e locul lui acolo”, spune Irina Tulbure.
Demolări arbitrare și control politic
Demolările se făceau arbitrar, pe suprafeţe inutil de mari.
„E foarte clar că s-a demolat mult mai mult decât era necesar chiar şi pentru un asemenea mastodont precum Casa Poporului. Păi sunt lucruri hilare, de exemplu Piaţa Alba Iulia are peste 2 ha. De ce are peste 2 ha? Pentru că în gândul dumnealui o piaţă este făcută să vină 10.000 de oameni să prezinte onorul. Nu e făcută să te simţi bine sau să circuli”, spune Andrei Pandele, arhitect.
Au existat peste 100 de decrete cu demolări. Demola pe la Decebal pentru. începerea Casei Poporului. Casa a fost desenată nord-sud, est-vest. Axul Victoria Socialismului trebuia în gândul lui să meargă până la Mihai Bravu, dar erau nişte fabrici acolo şi s-au oprit şi au luat-o lateral, explică Andrei Pandele.
Din cauză că el nu avea răbdare şi voia să îşi arate puterea, el avea o singură atitudine: „Nu!, zice, „ce planuri frumoase aţi făcut! Întâi dărâmăm tot şi pe urmă vedem ce facem. După ce dărâma tot, zicea acuma faceţi voi şi după ce făceau cu planurile zicea: „E greşit! Trebuia să faceţi altfel, schimbaţi". Aşa îşi arăta puterea... - povestește arhitectul Andrei Pandele despre Nicolae Ceaușescu.
Centrul Bucureştiului a devenit de nerecunoscut.
Irina Tulbure, arhitect: Halele Unirii, fără calităţi deosebite.
- Vă spune ceva Piaţa Unirii? Ce trebuie să facă o Piaţă într-un oraş?
- Asta e tot o idee de sfâşit de anii 70, moment în care toate orașele trebuiau să aibă magazine universale, unele chiar se numeau chiar Magazinul Unirea.
- După cum am avut Circurile Foamei?
- Noroc că nu au fost puse în funcţiune şi nici terminate. Ele sunt foarte bine descrise în cartea lui George Orwell în 1984, acele cantine unde ar fi trebuit să mănânci era locul unde trebuia să mănânci, bucătăriile erau practic inutile în acel moment de vreme ce totul acolo preparat.
Cartiere-dormitor, mizerie, penurie
În acest timp, construcţia de blocuri continua în ritm alert. În privinţa axului Victoria Socialismului, controlul lui Nicolae Ceauşescu a fost preocupat inclusiv ca balcoanele să aibă mai puţin de 1 metru lăţime. Nu voia ca locatarii să le închidă, dar în acest fel balcoanele au devenit nefuncţionale. Economiile de material, dar şi noile reguli privind densitatea construcţiilor au transformat noile spaţii în imense dormitoare. Chiar dacă prevăzută în proiecte, construcţia de cinematografe, biblioteci, săli de sport şi bazine de înot şi chiar şcoli şi licee era amânată sine die. Blocurile-dormitor au devenit atotstăpânitoare şi aşa au rămas până astăzi.
Bruno Andreșoiu, arhitect: „Să căutăm explicaţiile lor dincolo de ideologie. Dacă se întâmplă şi astăzi, când ideologia a murit, înseamnă că e ceva mai mult aici decât atât. Ideologia comunistă doar a folosit tipologia asta de blocuri permanent la fel, normate, aşezate unele peste altele, care sunt foarte bune pentru economia de spaţiu şi nevoia de a funcţiona a oraşului, şi l-a transformat în acest discurs ideologizat prin repetitivitate, iar la noi marca culturală este, de fapt, proasta calitate. Nu e urât pentru că e bloc. E urât pentru că e prost făcut, este prost executat, pentru că este repetat de sute de ori, nu pentru că e bloc. Nu! Blocuri se construiesc şi la Miami, sunt numai blocuri.
Pentru locuinţele ridicate în anii 80, fără preocupare pentru confortul oamenilor, fără spaţii verzi, fără spaţii de socializare, cu sacrificarea catastrofală a clădirilor istorice, există obişnuinţa de a da vina pe Nicolae Ceauşescu. Cum însă fenomenul continuă şi la 30 de ani de la Revoluţie, e clar că responsabilitatea nu i-a aparţinut în exclusivitate.
Editor web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
