Basarabia, subiectul tabu al "Coroanei de Oţel"
Politica de vecinătate a lui Carol I a mizat pe Imperiul Austro-Ungar şi nu pe Rusia. România şi-a câştigat Independenţa luptând pe pământ bulgăresc alături de armatele ţariste. Dar românii au păstrat mai degrabă amintirea raptului din 1878 decât pe cea a colaborării de la Plevna. Rusia a luat atunci de la România trei judeţe din sudul Basarabiei. Carol I şi premierul Brătianu s-au temut chiar că armata rusă intrată ca Aliat pe teritoriul România nu va mai pleca. Este motivul pentru care România "Coroanei de Oţel" s-a gândit prea puţin la recuperarea Basarabiei. A fost necesar ca întregul efort să se concentreze pe evitarea unei noi dominaţii ruseşti asupra îmtregii ţări.
România lui Carol I a evitat problema Basarabiei. Deschiderea discuţiei însemna un risc imens. Spre deosebire de Viena, conducerea autocrată de la Sankt-Petersburg nu agrea nici măcar un minim de principii liberale care să permită afirmarea identităţii naţionale a minorităţilor din Imperiu. Un ajutor financiar pentru şcolile, bisericile sau publicaţiile basarabene era un potenţial casus belli. În plus, de la anexarea Basarabiei din 1812 până după Independenţa României, când acest ajutor ar fi fost posibil, rusificarea elitelor basarabene fusese puternică. Spre deosebire de ardeleni, ortodocşi şi greco-catolici, basarabenii - integraţi Bisericii Ortodoxe Ruse - încetaseră să-şi revendice rădăcinile româneşti.
În 1812, Turcia tocmai pierduse un război cu Imperiul Ţarist când Napoleon a hotărât să atace Rusia. Informaţia nu a ajuns însă la timp la sultan. Trimisul său a cedat ruşilor jumătate din Moldova prin Pacea de la Bucureşti. Aproape imediat, Biserica din Basarabia a intrat sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, iar în 1828 gubernia a fost alipită guvernământului din Novorossiisk. Administraţia, justiţia şi învăţământul au fost rusificate. Boierii au primit titluri nobiliare ruseşti, etnici ruşi sau ucrainieni au preluat moşii basarabene. Majoritari, ţăranii români - excluşi din cauza limbii ruse inclusiv din şcolile primare - au rămas în afara sistemului ţarist, dar şi în afara ştiinţei de carte. Când România, Transilvania, Bucovina şi întreaga Europă parcurgeau "secolul naţiunilor", Basarabia a fost decuplată de la orice agendă naţională.
Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „Guvernele imperiale au avut, dacă vreţi, înţelepciunea să recunoască drepturile elitei româneşti locale, drepturile boierimii, drepturile asupra pământurilor, asupra ţăranilor. Pe termen lung aceasta a însemnat, mai degrabă, o alianţă a acestei elite faţă de sistemul instituţional rus, faţă de ţar.
Lipsa liderilor politici români a agravat rusificarea, orchestrată magistral de la Sankt Petersburg. De-a lungul unui secol de ocupaţie rusească, populaţia românească s-a redus substanţial.
În momentul anexării, cei aproape 420 de mii de români reprezentau 82% din populaţie. În 1897, proporţia acestora a coborât la 56%. În sudul şi în nordul guberniei erau chiar depăşiţi de ruşi şi ucrainieni. În plus, românii au rămas la ţară, în timp ce oraşele au devenit alogene. În 1912, între locuitorii Chişinăului numai 17% erau români. Chiar în 1860, când ţarul reformist Alexandru al II lea a permis înfiinţarea zemstvelor, adică a adunărilor locale, românii pierduseră complet controlul politic.
Treptat, rusificarea excesivă a început să aibă şi un efect de bumerang. Vreme de decenii, administraţia refuzase ca manualele de şcoală să aibă şi ediţii bilingve. Românii continuau astfel să vorbească limba lor ţărănească şi să-şi judece singuri conflictele, prin obiceiul pământului.
Abia în 1894, clerul rusificat a discutat problema ediţiilor bilingve. Între timp, educaţia boierilor în marile universităţi ruseşti a dus, paradoxal, la apariţia unei noi elite conducătoare româneşti:
Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „Până şi în acest stat autocratic, universităţile erau oaze de liberalism, întâlnindu-se acolo cu profesori, cu alţi colegi care veneau din toate zonele imperiului rus, tinerii basarabeni au început să-şi pună întrebări legate de propria identitate naţională. Aşa se face că, la sfârşitul sec al XIX-lea şi la începutul sec al XX-lea, apare o intelectualitate destul de firavă, mai ales numeric, care începe să se preocupe de necesitatea redescoperirii rădăcinilor româneşti.”
În jurul lui 1905, moderaţii grupaţi în jurul lui moşierului Pavel Dicescu au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională. Loiali ţarului, ei militau pentru revenirea la limba română în şcolile, bisericile şi publicaţiile basarabene. Radicalii din jurul lui Constantin Stere cereau în plus şi reforme sociale profunde. Autorităţile ţariste nu au mai apucat să se acomodeze cu aceste idei.
Abdicarea ţarului în 1917 şi mai ales ameninţarea bolşevică au convins politicienii de la Chişinău să ceară ajutorul Armatei Române aflate în retragere la Iaşi. Când Sfatul Ţării cere pe 27 martie 1918 Unirea, premierul Marghiloman a primit cu resemnare vestea cea bună. Şi-a imaginat că Basarabia este doar o compensaţie pentru pierderea Transilvaniei. România a găsit însă puterea ca, până la sfârşitul anului, să le obţină pe amândouă.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
