1989. Anul când plopul a făcut mere și răchita micșunele
Revoluţia din 1989, care a alungat dictatura comunistă, rămâne o pagină din istoria încă nedesluşită a României. Cine a tras în miile de oameni care cereau libertate, cine a creat psihoza teroriştilor şi războiul psihologic din agitatele zile ale acelui decembrie? Sunt încă mistere. Abia după 27 de ani de tergiversări Parchetul a redeschis dosarul Revoluţiei, a extins ancheta şi îi acuză pe cei care au preluat puterea după 22 decembrie 1989 de crime împotriva umanităţii. Vă prezentăm un nou episod din campania Digi24 „1989, anul care a schimbat lumea şi faţa României”.
Nicolae Ceauşescu a fost singurul dictator comunist din Europa care a murit în faţa plutonului de execuţie. În 1989, în toate celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, inclusiv în URSS, schimbările s-au făcut fără vărsare de sânge.
Violenţele de la noi au fost rezultatul disperării cu care Ceauşescu s-a agăţat de putere. În anii '80, nu doar că a refuzat să accepte chiar şi cele mai mărunte reforme, dar a înăsprit constrângerile şi controlul. Iar când românii, disperaţi, au ieşit în sfârşit în stradă, a preferat să provoace un război civil în loc să demisioneze. A existat însă un moment în care acest curs al evenimentelor ar fi putut fi schimbat: congresul al XIV-lea al partidului comunist.
20-24 noiembrie 1989. Congresul al XIV-lea al PCR
Al XIV-lea-lea Congres al Partidului Comunist Român a avut loc în actuala Sală a Palatului la 20 noiembrie 1989. Avea să se termine peste patru zile cu realegerea în funcţia de secretar general a lui Nicolae Ceauşescu. În vârstă de 71 de ani, el se afla în fruntea ţării de aproape un sfert de secol.
A fost ales a şasea oară, pentru un al şaselea mandat de patru ani, la numai două săptămâni de la căderea Zidului Berlinului şi la câteva luni de la instalarea în Polonia a primului guvern pluralist de după cel de-al Doilea Război Mondial.
În ciuda mesajelor lui Mihail Gorbaciov însuşi, Nicolae Ceauşescu insistă să menţină linia dură a stalinismului în care se formase în anii '50. Reformiştilor, fie ei ruşi, unguri, est-germani sau polonezi, le transmite un mesaj ironic.
Nicolae Ceaușescu: „Ţările bogate - şi din ele un mic grup de bogaţi - au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe. Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim: a inechităţii, a jafului, a asupririi. Am cunoscut-o sute de ani şi o sută de ani sub capitalism. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna o asemenea cale. Poporul nostru spune câteodată: când o face plopul mere şi răchita micşunele! ...”(aplauze)
Peste o lună, încăpăţânarea avea să îl ducă pe Nicolae Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie.
Nicolae Ceauşescu, un dictator comunist atipic
Şanse ca schimbarea de regim să se facă paşnic au existat. Dar încă de la venirea la putere, dictatura comunistă a lui Nicolae Ceauşescu a funcţionat în contratimp cu ceea ce se întâmpla la Moscova şi în ţările satelite. Cel mai cunoscut episod este opoziţia proaspătului secretar general al PCR faţă de invazia sovietică împotriva regimului reformator de la Praga.
„S-a spus că în Cehoslovacia era pericolul contrarevoluţiei. Se vor găsi nume să spună că adunarea noastră cuprindea tendinţe contrarevoluţionare. Le spunem tuturor că poporul român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”, spunea Ceaușescu într-un discurs rostit la 21 august 1968.
Uralele cu care românii au primit mesajul de nesupunere faţă de Moscova au fost, cel mai probabil, singurele cu adevărat sincere. Preşedintele francez Charles de Gaulle vizitase Bucureştiul cu câteva luni în urmă, la jumătatea lunii mai 1968, iar antisovietismul declarat în momentul în care trupele maghiare, poloneze, est-germane şi sovietice intrau în Praga au dat mari speranţe. În plus, aflat în căutarea unei breşe în monolitul comunist, Occidentul a întărit inclusiv financiar autoritatea lui Nicolae Ceauşescu.
Mărturiile unui fost corespondent al agenției TASS în România
Bucureştiul anilor '70 apărea de-a dreptul vibrant în ochii unui tânăr moscovit venit să înveţe limba română:
„Eu veneam din Moscova care era în plină stagnare. Era un oraş foarte gri unde, cum spunea un scriitor, nu se întâmpla nimic. Iar când am venit la Bucureşti şi am ieşit în prima seară să văd cum arată, de fapt era prima mea ieşire în străinătate, aveam 20 de ani, am fost pur şi simplu şocat de exuberanţa acestui oraş, de restaurantele deschise, de forfota, muzica și toate uşile deschise, lumea veselă, deschisă”, povestește Nicolai Moruzov, fost corespondent al agenției TASS în România.
În afară de creditele preferenţiale, Nicolae Ceauşescu nu a împrumutat însă nimic din statele occidentale. Mai degrabă l-au inspirat vizitele în China şi Coreea de Nord. Blocajul financiar din 1982, cauzat de eşalonarea neprofesionistă a unor credite externe altfel perfect sustenabile, a devenit startul unei perioade cumplite pentru români. Nicolae Ceauşescu a vrut să plătească datoria externă înainte de termen şi a făcut asta reducând la minimum TOATE cheltuielile destinate populaţiei.
„Mijlocul anilor '80 a fost groaznic. Nici o exagerare să spun asta. Imi amintesc că atunci mi s-a născut fiul în Bucureşti. Eu trăiam atunci în Colentina şi apartamentul practic nu se încălzea. Nu, nu aveam becurile, nu era luminat, nu era lumină, atmosfera era sumbră. Şi cel mai dramatic era că apartamentul nu se încălzea, el era un mic copil la care trebuiau schimbate scutece, pur şi simplu. Şi lucrul ăsta atunci, pe mine şi pe soţia mea, pur şi simplu ne scotea din minţi!”, spune Nicolai Moruzov.
Perestroika lui Gorbaciov, sfârşitul comunismului
Prinşi în menghina unui sistem totalitar rigid, românii au început să privească cu speranţă spre...Moscova.
„Evident că venirea la putere a lui Gorbaciov a fost semnalul pentru mulţi din lagărul socialist că lucrurile vor începe să se schimbe. Gorbaciov a fost adus la putere ca să realizeze Glasnostul şi Perestroika ce nu putuseseră fi aplicate de Andropov. Gorbaciov a fost o soluţie de avarie. Simplific. De ce au vrut să facă asta? Simplu. Imperiul Sovietic crăpa economic pe la toate încheieturile, nu se mai puteau susţine ideologic, nu se mai puteau susţine de nici un fel. Și atunci soluţia de salvare a fost: puţină libertate, puţină liberalizare şi reforme economice. Nu puteai să faci asta brusc. Şi atunci s-au inventat Glasnost şi Perestroika. Dacă nu ne vom reforma, vom dispărea. Gorbaciov a spus-o, explicit”, spune Mădălin Hodor, consilier la direcția de investigații a CNSAS.
Dezgheţul de la Moscova transformă rapid atmosfera în întreaga Europă de Est. La Budapesta, regimul bătrânului Janos Kadar face loc mai tinerilor reformişti. În Polonia, liderii Solidarităţii părăsiseră închisorile, grevele se ţineau lanţ, iar regimul se împrumuta masiv ca să menţină un nivel de trai decent. În Cehoslovacia, mişcările pentru drepturile omului îl puneau într-o dificultate din ce în ce mai mare pe dictatorul Gustak Husak. În mai 1987, liderul sovietic Mihail Gorbaciov vizitează, împreună cu soţia, Bucureştiul.
„Esenţa este că a existat o confruntare tacită între Ceauşescu şi Gorbaciov. Pe de o parte, Gorbaciov, care era un lider al reformei socialismului în Europa de Est, şi pe de altă parte Ceauşescu, care probabil se considera lider al socialismului ortodox care ţine la spiritul şi litera acestei doctrine. Şi nu era prima dată când s-a produs această ciocnire. Au fost şi înainte mai multe întâlniri între Gorbaciov şi Ceauşescu, şi în Crimeea, şi în alte locuri, unde au mai existat aceste contradicţii, au avut loc tot timpul”, spune Nicolai Moruzov.
Occidentul, începând cu Londra şi Washington, înţelesese mult mai exact mesajul lui Mihail Gorbaciov. Celebrul discurs al lui Ronald Reagan din 12 iunie 1987, rostit pe partea vestică a Zidului Berlinului, a venit exact în momentul în care Mihail Gorbaciov era pregătit să răspundă:
„Domnule secretar general Gorbaciov, dacă doriți pace, dacă doriți prosperitate pentru Uniunea Sovietică și Europa de Est, veniți aici, la această poartă! Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”, îndemna Reagan la 12 iunie 1987, la Berlin.
1989| Anul care a schimbat lumea
Replica sovietică, pe căi diplomatice şi în diverse contexte, a fost că Moscova nu va interveni, cum a făcut-o în trecut, pentru a ţine în viaţă artificial regimurile falimentare din Estul Europei. Prin urmare, în 1988, reformiştii preiau puterea la Budapesta, iar în februarie 1989, la Varşovia, regimul Jaruzelski începe discuţiile cu sindicatul anticomunist "Solidaritatea".
De-a lungul întregului an 1989, regimul comunist a ignorat cu obstinaţie imensele schimbări ce se petreceau în ţările din Est. Ziarul Scânteia a continut să prezinte plenarele PCR, îndeplinirea planului anual în opt luni şi manifestaţiile grandioase de Ziua Naţională, pe atunci 23 august. De-a lungul verii, media internaţionale relatau pe larg despre criza refugiaţilor est-germani în ambasadele vest-germane. Abia după ce Ungaria a anunţat, la 10 septembrie, că refugiaţii de la Budapesta vor ajunge cu trenul în Vest, oficiosul comunist a menţionat problema. Dar nu ca o ştire, ci ca înfierare a capitaliştilor. Scânteia a relatat în schimb pe larg vizita lui Nicolae Ceauşescu la Berlin pentru marcarea a 40 de ani de la înfiinţatea statului est-german. Absolut nimic însă despre căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989. Doar comentarii acide despre presupuşi neonazişti.
„Da. sigur că da. Şi reacţia a fost aceeaşi reacţie ca în 1977 la cazul grevei minerilor, în 1987 la protestul muncitoriilor de la Braşov, aceeaşi reacţie au avut-o şi în 1989, şi anume: "Întărim paza!" În termeni foarte concreţi, trebuie să ne imaginăm modul de reacţie, se întâmplă evenimentul: Cum reacţionăm? Capacitatea de anticipare, capacitatea de a se adapta la schimbări, capacitatea de a prevedea o anumită linie generală a evenimentelor era nulă. Dacă s-a ajuns la decembrie 1989, motorul principal şi cauzele principale sunt interne, şi nu externe. Decembrie 1989 este urmarea unui şir, a unor situaţii care au degenerat. Mă refer la lipsurile alimentare, la lipsa de lumină, de alimente, la precaritatea sănătăţii. Se vede şi din reacţia din 1989....”, spune Mădălin Hodor.
Efectele unui control total
Programat pentru 20 noiembrie 1989, Congresul al-XIV-lea al Partidului Comunist Român a presupus măsuri draconice de control. Printre altele, la 11 noiembrie, unităţile de grăniceri au trecut din subordinea Ministerului Apărării la Ministerul de Interne:
„Ordinul menţiona faptul că motivele acestei treceri era tocmai întărirea controlului asupra intrărilor şi ieşirilor din România. Motivul logic pentru care grănicerii trecuseră în subordinea Ministerului de Interne era că ei să beneficieze şi de reţeaua de informaţii a Securităţii şi a MAI ca să fie mai uşor de identificat cei care ar fiu putut să intre în respectiva perioadă în România, cu potenţial periculos pentru regim. Erau atenţi la jurnalişti străini, la persoane care se pretau la acţiuni protestatare, curieri ai diverse lor persoane urmărite din ţară. Atât timp cât ai luat măsura respectivă şi ai întărit controlul graniţelor, mi se pare extrem de puţin plauzibil ca în decembrie să laşi să treacă sute-mii de persoane, dar să treacă prin puncte de control vamal înarmate. Asta este deja o chestiune care sfidează logica. Vă imaginaţi mii de persoane trecând graniţa cu puşca în bagaj, controlaţi de grăniceni şi organele MAI şi lăsaţi să-şi vadă de treabă?”, se întreabă Mădălin Hodor.
În ciuda ambalajului perfect al Congresului, în România, nervii erau întinşi la maximum.
„A trecut totuşi vremea, au trecut aproape 30 de ani de atunci, dar ţin minte foarte bine atmosfera. A fost ceva foarte interesant. Aşa... un amestec de disperare cu aşteptare să vină ceva! Această aşteptare era foarte pregnantă, era ca şi cum ai auzi aşa un un fel de zgomot care venea de undeva, de foarte departe. Lumea avea ... un tonus ridicat. Cum să spun... ţin minte, astea nu sunt amintiri inventate după, pentru că am ţinut un jurnal şi asta îmi confirmă că acest lucru a existat. Lumea aştepta să se întâmple ceva, este clar. Iar în acest amestec - una potenţa pe alta, adică disperarea potenţa aşteptarea, iar aşteptarea potenţa disperarea ... Era o atmosferă de febrilitate în oraş”, punctează Nicolai Moruzov.
La al XIV-lea Congres al PCR nu a existat însă nici o umbră de protest. Iritaţi de infinitele discursuri de preamărire a lui Nicolae Ceauşescu au început să numere rundele de aplauze dintre discursuri. Se pare că într-o singură zi de congres - au fost patru - delegaţii s-au ridicat în picioare ca să aplaude frenetic de aproape 300 de ori. Congresul PCR nu era un demers politic. Era un ritual.
„Am stat acolo, am urmărit toate aceste alocuţiuni, ne uitam la sală, ceea ce puteam consemna nu erau decât nişte manifestări de loialitate exagerată ca să spun aşa, moale, la adresa conducerii partidului. Au fost nişte momente groteşti. De exemplu, la majoritatea lucrărilor Congresului, Ceauşescu lipsea din Prezidiu. Scaunul lui era gol. Cu toate acestea, oratorii, toţi cei care vorbeau veneau acolo, se întorceau către acest scaun gol şi spuneau "Mult-iubite şi stimate tovarăşe" şi continuau discursul”, povestește Moruzov.
Discuţiile libere cu delegaţii erau realmente imposibile. Votanţii lui Nicolae Ceauşescu fugeau pur şi simplu atunci când erau abordaţi de vreun jurnalist străin. Interviurile luate trecătorilor, atât de banale astăzi, erau de neconceput. Ca să discuţi, ca jurnalist, cu un medic sau cu un muncitor, trebuia să faci cerere la agenţia de ştiri a statului care îţi oferea ea interlocutorul. Iar acesta era instruit să dea răspunsuri demne de prima pagină din ... „Scânteia”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
