70 de ani de la ieşirea României din alianţa cu Germania lui Hitler. Cine au fost adevăraţii autori ai loviturii de la 23 August 1944
Trupele sovietice, în contraofensivă după înfrângerea Reich-ului la Stalingrad, trecuseră Nistrul în martie 1944. La acel moment, mareşalul Antonescu şi regele Mihai purtau negocieri pentru scoaterea ţării din război. Dar diferenţele de vederi erau majore.
Mareşalul credea că Hitler trebuie prevenit că România iese din război şi spera că Germania poate fi convinsă de propriii aliaţi să oprească războiul. Astfel, ministrul de externe, Mihai Antonescu, i-a transmis lui Mussolini prin ministrul italian de externe, Ciano, un plan de ieşire din război.
„Dar niciodată nu ar fi acceptat Germania aşa ceva. Şi ce se întâmpla? Se întâmpla ce s-a întâmplat în Ungaria câteva luni mai târziu. Că în momentul când Horthy i-a spus lui Hitler că Ungaria nu mai poate continua războiul, a fost arestat tot guvernul, cu Horthy personal inclusiv, şi s-a adus la putere echivalentul Gărzii de Fier româneşti şi gata, s-a terminat cu ei!”, arată istoricul Neagu Djuvara.
O decizie pe marginea prăpastiei
De altfel, în septembrie 1943 Italia semnează armistiţiul cu anglo-americanii şi se angajează în război contra Germaniei. România era din ce în ce mai izolată. Conştient de situaţie, mareşalul deschide discuţia cu URSS prin ambasadoarea de la Stockholm, Kollontay. Deşi sovieticii acceptaseră condiţiile sale maximale la 30 mai 1944, decizia conducătorului român întârzie.
Regele Mihai, regina-mamă Elena şi liderii partidelor democratice înţelegeau însă că ieşirea din război nu mai putea fi amânată, mai ales că fusese pregătită cu atenţie.
„Toată ţara şi cu mine nu eram deloc de acord cu această alianţă care ne-a dus până la Stalingrad, am pierdut atâţia soldaţi pe front aşa că nu era altceva de făcut decât să schimbăm”, mărturisea regele Mihai la BBC.
Negocierile cu Aliații, inițiate în 1943
Negocierile de ieşire din război declanşate de regele Mihai, ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Dinu Brătianu, începuseră în 1943, imediat după dezastrul de la Stalingrad, chiar cu ajutorul diplomaţilor de la Ministerului de Externe.
„Se făcea la acest Minister de Externe o treabă paralelă cu telegramele oficiale pe care le primeam, erau nişte telegrame secrete, ale căror răspunsuri şi expedieri nu erau vazute nici de secretarul general al ministerului şi nici de ministrul de Externe, Mihai Antonescu”, dezvăluie istoricukl Neagu Djuvara.
Discuţiile cu Aliaţii, purtate la Cairo de prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, la Ankara, Madrid sau Lisabona, dar şi la Stockholm, întâmpinaseră mari obstacole.
La Teheran în noiembrie 1943, preşedintele american, Roosevelt, premierul britanic Churchill şi liderul sovietic, Stalin, s-au înţeles ca debarcarea anglo-americană în Europa să aibă loc în Normandia şi nu în Grecia. Conştient de pericolul sovietic, Churchill a propus totuşi o debarcare secundară la Trieste, astfel încât Reichul să fie împins spre nord, în Ungaria, dar americanii, neinteresaţi de Balcani, au refuzat. Întreaga regiune era astfel lăsată în sfera de influenţă sovietică. Din acest motiv, anglo-americanii răspundeau greu emisarilor români. În plus, la solicitarea Moscovei, Aliaţii au cerut expres cooptarea Partidului Comunist la negocieri, ceea ce a accentuat temerea că URSS urmăreşte comunizarea României.
În prima jumătate a lui 1944, regele Mihai şi sfătuitorii săi au obţinut în sfârşit promisiunea anglo-americanilor că Ardealul de Nord şi Basarabia vor fi recuperate şi că asocierea cu URSS nu va însemna comunizare. Ce nu ştiau însă românii era că Aliaţii sacrificaseră deja România în contul intereselor britanice din Grecia, punct esenţial pentru canalul Suez. Faptele apar astăzi clar din documente:
„În mai-iunie 1944, ruşii erau deja pe aliamentul Paşcani, la nord de Iaşi, la nord de Chişinău, deci intraseră în nordul Moldovei complet. Foreign Office-ul către Comisariatul sovietic pentru afaceri externe: dată fiind situaţia militară să facem ca dvs., sovieticii, să aveţi preponderenţa în România şi în afacerile româneşti, iar noi britanicii să avem preponderenţa în trebuirile greceşti. Până la urmă, Roosvelt a zis da”, povestește istoricul Dinu Giurescu.
Arestarea mareșalului Antonescu
Chiar şi aşa, România mai avea un atu. Armata germană era alimentată cu petrol românesc. După debarcarea anglo-americană în Normandia la 22 iunie 1944 şi avansul sovieticilor până la 100 de km de Galaţi, şi acest avantaj era pe cale să expire. Aliaţii cereau acum armistiţiu necondiţionat, iar sovieticii erau la un pas de Valea Prahovei. În aceste condiţii, în după-amiaza zilei de 23 august, regele Mihai a făcut o ultimă încercare de a-l convinge pe mareşalul Antonescu să accepte ieşirea ţării din alianţa cu Germania. Se evita astfel transformarea ţării în teatru de război.
La ora 4:00 după-amiază, Regele Mihai l-a invitat la Palatul Regal pe mareşalul Antonescu, însoţit de ministrul de externe. Şi regele, şi Constantin Sănătescu, şi pe alocuri chiar Mihai Antonescu au pledat mai mult de o oră pentru încheierea armistiţiului. Repetând că nu poate trece peste cuvântul dat lui Hitler, mareşalul Antonescu a refuzat. Regele a spus atunci fraza parolă: „Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut", iar Ion şi Mihai Antonescu au fost arestaţi de ofiţerii care aşteptau alături consemnul.
Ulterior, toţi colaboratorii importanţi ai mareşalului au fost chemaţi la Palat şi rând pe rând au fost reţinuţi. În acest fel a fost preluată comanda Armatei şi s-a organizat apărarea Bucureştiului contra represaliilor germane.
Regele Mihai: Nu am vândut țara, am salvat-o fizic
Pierderea României era o lovitură ireparabilă pentru Hitler. Ambasadorul german, von Killinger, s-a sinucis:
„Am acţionat în disperare de cauză, dar, sunt convins, totul a fost călăuzit de mâna providenţei. Dacă am fi lăsat lucrurile să meargă în virtutea dorinţei lui Antonescu, România ar fi fost devastată, dar complet, de armata sovietică. Noi am salvat fizic ţara, nu am vândut-o ruşilor", declara regele Mihai (Mircea Ciobanu - Convorbiri cu Regele Mihai, Humanitas, 1991)
În orele următoare s-a trecut la formarea noului guvern, în frunte cu generalul Sănătescu. La ora 10 seara, regele Mihai s-a adresat la radio naţiunii:
„Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale de salvare a țării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. (...) Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”
Deşi a intrat în Bucureşti ca armată aliată, pe linia frontului Armata Roşie a ignorat încetarea ostilităţilor şi vreme de trei săptămâni a luat prizonieri aproape 170 de mii de militari români.
23 august 1944, o nouă luptă pentru Transilvania
Gestul regelui Mihai de la 23 august a dat însă peste cap sovietizarea imediată a României. În Bulgaria, încă aliată a Reichului, sovieticii nu au avut scrupule. Guvernul comunist a fost instalat la doar câteva zile de la ocuparea Sofiei, pe 9 septembrie 1944, iar liderii ţării au fost executaţi, inclusiv prinţul regent Kiril. România a avut în schimb suficientă forţă naţională - politică şi militară - ca să recupereze Ardealul de Nord, fapt recunoscut prin tratatul de pace de la Paris din 1947. Piederea Basarabiei în favoarea marelui învingător de la Răsărit a fost parafată de Aliaţi în acelaşi document.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
