1990 Pluralismul în prima campanie electorală după Revoluție
Primul președinte ales al României după Revoluţia din 1989 își amintește și astăzi cu încântare campania electorală din 1990: „A fost momentul dominant - alegerile din mai şi campania electorală. Atunci am colindat prin toată ţara, am fost în toate judeţele. Avusesem un miting la Piteşti, apoi la Slatina şi mergeam spre Craiova. De la Slatina spre Craiova treceam prin Balş. Nu preconizam o oprire la Balş. Ei, la Balş, şoseaua era ocupată. Toţi cetăţenii oraşului au ieşit în şosea, ne-au blocat şoseaua, au venit şi ne-au luat pe sus cu maşina, ne-au tras pe trotuar şi ne-au invitat într-un balcon să ne adresăm populaţiei. Asta a fost starea de spirit a vremii. Şi, peste tot, aceste mitinguri electorale s-au bucurat de o susţinere electorală”, rememorează Ion Iliescu, fost preşedinte al României.
La rândul lor, mulţi dintre candidații liberali și țărăniști reușeau să trezească simpatia alegătorilor.
"Ei aveau acest respect extraordinar pentru oameni, indiferent cât de simpli, și aveau capacitatea de a vorbi direct cu țăranii. Aveau priză la mase, cum să spun... Eu am văzut-o în campanie. Se urcau pe o piatră, vorbeau mulțimilor și deja erau în lacrimi jumătate. Pentru că ei vorbeau ca oameni din popor, nu vorbeau de sus”, povesteşte Anca Cernea, fiica fostului lider şi senator naţional-ţărănist Ioan Bărbuş.
Deosebirea dintre cele două tabere era însă uriașă. La momentul organizării alegerilor, Ion Iliescu se afla deja în fruntea statului.
„Sunt preşedintele recent ales al Colegiului Director al Frontului Salvării Naţionale de care nu m-am dezis niciodată, pentru că suntem membrii fondatori ai Frontului care s-a născut la 22 decembrie, odată cu răsturnarea dictaturii. Şi, în virtutea funcţiei de atunci, sunt şi preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, care îndeplineşte şi funcţia de şef de stat, Consiliul fiind şi organul de conducere politică în stat. Deci sunt în măsură să mă dedublez”, spunea Ion Iliescu la acea vreme.
Dedublarea de care vorbea Ion Iliescu provocase îngrijorare. Opoziția îi acuza pe Ion Iliescu și apropiații săi că, prin transformarea Frontului Salvării Naționale (FSN) în formaţiune politică, au readus în fruntea României partidul-stat. Or, partidul-stat era forma pe care o luase Puterea în vremea comunismului şi care domina încă Uniunea Sovietică.
Ţara era împărţită în două. Ion Iliescu și FSN mizau pe linişte, stabilitate, asistenţă socială şi reforme treptate. Partidele istorice, susţinute de Piața Universității, doreau conectarea imediată la Occident şi trecerea la o economie concurenţială.
În această ecuație, Frontul Salvării Naționale avea câteva avantaje substanţiale: puterea legislativă, instituţiile de propagandă şi cele de forţă.
FSN domina Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). Legea electorală adoptată la 14 martie a ignorat complet Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Anticomuniştii din Piaţa Universităţi nu au putut influenţa schimbarea legii.
„Ce fel de dialog să statornicim cu asemenea oameni? Câţi or fi ei, câteva mii, dar sunt 23 de milioane în această ţară! Şi care ce vor, domnilor? Noi, în CPUN, am adoptat o lege electorală pe baza căreia se derulează acum procesul de pregătire a alegerilor. Ei vor să reformeze legea electorală. Cu ce drept? În numele cui? Pe cine reprezintă? Să dialogăm cu aşa ceva?! Am votat în acest organism data ţinerii alegerilor. Ei vin să ne condiţioneze să amânăm alegerile, că, dacă nu, o să ne arate ei nouă! Că o să avem numai dezordini! Şi noi, oamenii responsabili în acest organism de stat, putem să tratăm cu uşurinţă asemenea fenomene? Şi în loc să dăm credit organelor de ordine, dăm credit unor oameni care sunt certaţi cu ordinea publică? Se poate?”, afirma Ion Iliescu în şedinţa CPUN.
FSN avea şi sprijinul TVR, unica televiziune la acel moment. Președintele radio-televiziunii publice era un vechi prieten de-al lui Ion Iliescu: Răzvan Theodorescu. „Între mine şi Ion Iliescu a existat un respect reciproc pe care nu voi obosi să îl subliniez. Cu multă vreme înainte, când am fost dat afară din Universitate, în 1959, pentru o serie întreagă de culpe politice, Ion Iliescu a fost cel care, fiind lider al Studenţilor Comunişti, a îmblânzit mult sancţiunea care mi s-a dat atunci. Am rămas cu poliţă de recunoştinţă cu care voi rămâne până la sfârşitul vieţii”, mărturisește Răzvan Theodorescu.
Un prieten al lui Ion Iliescu care se exprima, ca şi Ion Iliescu, împotriva Punctului 8 de la Timișoara, şi care admite că în 1990 a re-creat fotografia realităţii. „Punctul 8 era, în viziunea mea, antidemocratic. Pentru mine, o lege a lustraţie nu avea nici un sens pentru că excludea nişte oameni nu pentru ce făcuseră ei, ci pentru că erau membri în partid. Asta se interpreta ca poziţie pro-Iliescu. Manipularea poate să fie de două feluri. Poate fi o manipulare inteligentă, subtilă. Dacă mă întrebaţi, da, subtil, televiziunea a manipulat. A mers căutând întotdeauna să pună în lumină ceea ce ni se părea nouă, adică jurnaliştilor, şi ce mi se părea mie, având şi pregătirea necesară, că este bun şi ceea ce este mai puţin bun. Nu eram un fotograf, eu eram un pictor. Scoteam în evidenţă anumite lucruri care mi se păreau importante”, a mai spus Răzvan Theodorescu.
În ciuda arondării TVR la tabăra FSN, oficialii de atunci susţin şi astăzi că în 1990 libertatea de exprimare era totală:
„Libertatea de expresie a fost restabilită absolut imediat. Instantaneu. Ziarele au apărut imediat. Sub nicio formă nu a fost vorba de un control. Libertatea de opinie a devenit totală, mai mare decât astăzi. Atunci totul era la început, era totul autentic”, afirmă Petre Roman.
Punctele de vedere ale Opoziţiei pot fi găsite într-adevăr cu uşurinţă în presa scrisă a vremii. Dar unica reţea de difuzare a presei era, ca şi TVR, sub controlul statului. „Aveam un titraj de vreun milion şi jumătate de exemplare. Marea dificultate era că se aruncau ziarele din tren. Exista un vagon ataşat trenului şi, când cei de la difuzare aşteptau ziarele la Timişoara, omul de pe vagonul poştal dădea din umeri că "România liberă" nu există. Asta s-a întâmplat să aflăm de la un cetăţean care le-a găsit aruncate pe calea ferată, din tren. Deci dificultăţi de soiul ăsta am avut. Chiar şi la firma de difuzare care era atunci în totalitate a statului am avut oprelişti”, spune Petre Mihai Băcanu, primul director al ziarului „România liberă”.
În lipsa informaţiei independente, opinia publică era invadată de tot felul de sloganuri panicarde: „Asta cu economia de piaţă a fost cea mai mare sperietoare în perioada aia. Pentru că oamenii se şi vedeau cumpăraţi de nemţi cu totul. Adică vine austriacul şi cumpără blocul şi el trebuie să plătească chirie la austriac. "Nu ne vindem ţara!" - ăsta a fost un slogan mare, a intrat în istorie”, îşi aminteşte omul de televiziune Toni Grecu.
Dar Opoziţia se confrunta cu probleme mult mai grave. Simpatizanţii, şi chiar liderii Opoziţiei, erau atacaţi fizic de militanţi ai FSN.
„Domnul Ion Raţiu a fost înconjurat de câteva sute de manifestanţi ostili la Băile Felix, fiind apoi împiedicat la Oradea să îşi ţină cuvântarea. Sâmbăta trecută, la Brăila, domnul Radu Câmpeanu, preşedintele PNL şi candidat la Preşedinţie, era să fie asasinat. Frontiştii, dintre care şi un comando venit de la Bucureşti, l-au confundat însă cu altcineva, ceea ce i-a salvat viaţa. Domnul Ion Iliescu deplânge sistematic excesele de acest gen, dar cine poate crede că ele ar putea avea loc dacă agresorii nu ar fi încurajaţi de acelaşi Front al Salvării Naţionale care una face pe ascuns şi alta spune în faţă?”, afirma la postul de radio Europa Liberă, în mai 1990, jurnalistul Şerban Orăscu.
Incidentele sunt prezentate doar în treacăt sau deloc de televiziunea publică.
„Felul în care s-a făcut, s-a făcut empiric, nu s-a lăsat cu reproșuri foarte mari. Știu că la un moment dat domnul Câmpeanu a fost agresat undeva, ştiu că am dat imediat niște imagini”, spune Răzvan Theodorescu, directorul TVR de atunci.
Liderul liberal Radu Câmpeanu vorbeşte despre defectele procesului electoral inclusiv la dezbaterea finală dintre cei mai importanţi trei candidaţi la Preşedinţie: Ion Iliescu, din partea FSN, Ion Raţiu, din partea PNŢCD şi Radu Câmpeanu, din partea PNL: „Naţiunea română ar fi prima care, poate, n-ar accepta malversaţiuni făcute la aceste alegeri. De aceea spuneam că eu sper că ele se vor produce fără ca să se producă manipulări de vot. În democraţie se respectă votul, numai cu condiţia ca votul să fie cinstit exprimat”, spunea Radu Câmpeanu.
În timpul campaniei, membrii Opoziţiei au făcut sute de plângeri la poliţie. Potrivit lui Corneliu Coposu, intervievat la Europa Liberă, la jumătatea campaniei se înregistraseră doi morți, 115 răniți grav, sute de oameni agresați și 167 de sedii distruse. Corneliu Coposu spunea că nici cursa electorală din 1946, ținută sub ocupație sovietică, nu fusese atât de violentă.
„Oamenii stau rezervați, stau în expectativă. Am avut situații, în anumite comune mai îndepărtate, terorizate de agenți fie benevol, fie dirijați ai partidului de guvernământ, unde oamenii ezită să se manifeste. Numai femeile au curajul să se înscrie. Iar bărbații se justifică că au teamă de ameninţările ce li se adresează, că li se vor aprinde gospodăriile, că le vor fi nenorociţi copiii”, declara în mai 1990 Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, la Europa Liberă.
„Oamenii erau instigaţi de reprezentanţii Puterii, de reprezentanţii autorităţilor. Pentru că atunci era un partid-stat, era partidul comunist. Sigur, cu alt lider, care avea această structură, Frontul Salvării Naţionale, şi care deţinea toate pârghiile puterii, de la Miliţie, de la Poliţie. Totul era în mâna lor”, spune jurnalistul Gelu Trandafir.
Pe de altă parte, campania electorală din 1990 a fost o imensă sursă de umor. Sub cuvânt că încurajează libertatea, majoritatea FSN a permis înregistrarea unui partid cu numai 251 de membri. Aşa că în campanie s-au înscris nu mai puţin de 73 de partide. Reprezentaţii lor aveau acces prin rotaţie în studioul de dezbatere al TVR.
„În prejma alegerilor de la 20 mai se organizau nişte dezbateri la televiziune pe care le modera Alexandru Stark. Fiecare vorbitor avea dreptul la trei minute. În momentul în care se epuizau, asistenta de studio bătea cu un ciocan în masă şi îi tăia vorba celui care vorbea. La a doua participare a mea, am venit cu un ciocan pe care l-am ţinut în poală. Nimeni nu-şi dădea seama ce am eu acolo, cred că era şi o faţă de masă. Îmi cronometrasem de acasă discursul. Ştiam că voi termina cu câteva secunde înainte şi am zis: Cedez secundele rămase vorbitorului care vine după mine! Era un gest motivat de numărul mare de partide. Exista riscul să te pierzi în această masă şi atunci trebuia să inventezi unele mici ieşiri din tipar”, îşi aminteşte Ştefan Cazimir, preşedintele Partidului Liber-Schimbist de la acea vreme.
Mulţimea de partide şi candidaţi a îngustat şi mai mult accesul la televiziune al marilor partide anticomuniste. Dar cine şi-ar fi putut permite să critice în 1990 pluralismul?
Toni Grecu îşi aminteşte unele bancuri de atunci: „Ştiu două cu Ion Iliescu. Care este diferenţa dintre Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu. Nicolae Ceauşescu era cizmar, Ion Iliescu este şiret!”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
