1990. Piața Universității, cel mai lung protest după căderea comunismului
Era 30 aprilie 1990, iar la microfonul din Piața Universității vorbea Ion Gâtlan: „S-a afirmat de către dvs., tovarăşe Iliescu, că, aici, în Piaţa Universităţii, ar fi o gaşcă: aceiaşi şi aceiaşi oameni care vin aici să piardă vremea. Aş vrea să ştiţi, tovarășe Iliescu, că fiul meu a fost omorât aici, pe 22, la 17.30, iar eu am datoria morală de a continua ceea ce el a plătit atât de scump. Fiul meu se numea Gâtlan Lucreţiu Mihai şi avea 19 ani”.
Ana Blandiana spunea, la 3 mai 1990, în aceeași Piață a Universității : „Important în această clipă este, mi se pare, nu atât ce crede Europa despre noi, deşi şi aceasta este foarte important, important este ce crede poporul român despre noi şi mai ales ce crede poporul român despre el însuşi. De asta cred că trebuie să fiţi aici, de asta este bine că suntem aici, ca să îi convingem pe ceilalţi care încă nu înţeleg că trebuie să se respecte pe ei înşişi, cei care încă nu înţeleg că democraţie este de a nu da nimănui o parte de putere atât de mare, încât să existe ispita de a o lua întreagă!”
Mircea Ordean a povestit la Digi24 ce au însemnat acele zile: „Este un moment unic. Şi este unic pentru că e o istorie ce stătuse până atunci comprimată. Noi cu puţine săptămâni înainte de aprilie 1990 avusesem un congres XIV. Ieşeam pe bulevardul Magheru şi când se făcea ora de plecare a lui Nicolae Ceauşescu din CC, apăreau nişte tineri vânjoşi care ne spuneau "Circulaţi!", nu le puteai spune nimic. Iar în momentul când ne-am dobândit nu doar libertatea, ci și să putem ghida istoria ţării noastre, a fost ceva uluitor! Nu îmi dau seama dacă aşa se repetă, dacă se repetă des în istorie, însă e ceva uluitor! Ideea aceea că poţi schimba!”
Cum a început protestul
În duminica de 22 aprilie, în Piaţa Victoriei are loc o demonstraţie a opoziţiei. Fostul oficial comunist, liderul Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, tocmai îşi depusese candidatura pentru alegerile din 20 mai.
Singura televiziune, cea publică, era acuzată de propagandă în favoarea FSN.
Singurul cotidian central favorabil opoziţiei, România Liberă, avea mari dificultăţi de difuzare.
Protestul s-ar fi numărat printre atâtea altele, fără urmări şi fără reacţii din partea puterii, dacă o mână de temerari nu ar fi oprit în Piaţa Universităţii coloana de manifestanţi care mărşăluia dinspre Guvern.
Florian Mihalcea, de la Societatea Timișoara, își amintește: „Am fost unul dintre timişorenii care au provocat, practic, Piaţa Universităţii. După lansarea Proclamaţiei de la Timişoara la 11 martie 1990, noi ne-am împrăştiat prin ţară şi am organizat mitinguri în diferite oraşe în care vorbeam despre Proclamaţia de la Timişoara, pentru ca Proclamaţia să fie înţeleasă de către oameni, pentru că TVR a prezentat-o în mod tendenţios. În acea zi în care bucureştenii care ne aşteptau, am fost cu Ioan Crăciun în Bucureşti în faţa Televiziunii, am ajuns în primul rând, am ajuns în Piaţă, am ocupat Piaţa, iar cei care erau acolo au spus: Rămânem aici până când se aplică punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara”.
Cazmir Ionescu, fost vicepreşedinte al CPUN, susține că la un moment dat, unul dintre demonstranţi a avut o idee: să întindă o sfoară de-a lungul străzii, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să se oprească, să umple Piața și să oprească traficul: „Mă duc şi îi anunţ pe Ion Iliescu şi Petre Roman, noi eram deja colegi în CFSN, o scenă memorabilă: Domnule preşedinte, Petre Roman, am fost la Universitate, numărul oamenilor care se adună acolo creşte văzând cu ochii, sunt 7-8 mii de oameni, acum”.
Asociaţia „21 decembrie”, susţine Cazimir Ionescu, ceruse Guvernului un sediu. Folosea, spune fostul vicepreşedinte al CPUN, acest moment pentru a-şi susţine revendicarea: o clădire de pe strada Batiştei, care aparţinuse fostei Securităţi.
„Petre, daţi-le sediu azi, că dacă nu o să le daţi în 48 de ore, sfoara asta va intra în asfalt şi în istorie şi o să vreţi să le daţi Pelişorul, dar nu o veţi mai putea scoate din pământ. Petre Roman: Nu că acea clădire are altă destinaţie...”, a relatat Cazimir Ionescu.
Lustrația și ruptura de societate
Treptat, demonstraţia s-a organizat. Liga Studenţilor, Asociaţia 21 Decembrie, Grupul Independent pentru Democraţie, Societatea Timişoara, Asociaţia Studenţilor Medicinişti aveau grijă de staţiile de amplificare, stabileau ordinea vorbitorilor şi informau zecile de mii de manifestanţi asupra a ceea ce se întâmpla la demonstraţiile anticomuniste de la Timişoara, Cluj sau Iaşi.
Pe măsură ce Piaţa Universităţii devenea un fenomen, ruptura din societate se acutiza.
Ana Blandiana spune că la Revoluţie au existat două categorii de oameni: unii strigau Jos Ceauşescu! şi alţii strigau Jos comunismul! „Acestea sunt cele două categorii care au despărţit România, într-un fel până astăzi. Cei care au strigat Jos Ceauşescu! au ajuns la putere sau au sprijinit puterea, cei care au strigat Jos comunismul! au făcut Proclamaţia de la Timişoara, au făcut Piaţa Universităţii în sprijinul Punctului 8 de la Timişoara”, spune Ana Blandiana.
Ideologia Pieţei Universităţii era lustraţia, Proclamaţia de la Timişoara. Timişorenii au venit, au citit-o de la balcon. Proclamaţia de la Timişoara a fost primul text teoretic din ţările de Est despre ce trebuie să se facă pentru a se transforma statul comunist totalitar într-un stat de drept.
Mircea Ordean, de la Grupul Independent pentru Democraţie, povestește: „Mie mi s-a părut că ţara o luase într-o direcţie proastă. Rămăseră oameni, rămăseseră gesturi, rămăseseră... Totul pe fondul unei frici grozave ca să nu se întoarcă lucrurile. Uniunea Sovietică exista. Eram încrezători în mersul istoriei, dar una-două apărea câte un ministru, băi, a fost tot din guvernul celălalt, comunist. Era o teamă”.
Anca Cernea, de la Asociaţia Studenţilor Medicinişti, explică: „Noi nu voiam niciun fel democrație originală, noi voiam să fim o țară normală cu libertate economică, politică, așa cum sunt țările civilizate din Vest, cum am fost și noi până când am fost rupți de asta. Deci asta era o tabără. Cealaltă tabără era legată de vechile structuri, de partid, de KGB probabil. Ceilalţi erau interesaţi într-un stadiu cât de cât apropiat de comunism”.
Partidele istorice? Nu o să le dăm timp să câștige!
Semnalele de alarmă pentru prooccidentali erau într-adevăr numeroase. Ziarista Tia Şerbănescu îşi aminteşte o secvenţă din convorbirile cu ministrul de externe sovietic, Eduard Șevardnadze, din ianuarie 1990: „Domnul Iliescu şi Şevardnadze au avut discuţii. Şi a venit cineva cu o înregistrare, un cameraman care se aflase foarte aproape de ei când ieşeau din cabinet şi discutau. În care Şervardnadze întreba: Şi partidele istorice? Există riscul să câştige? Nu o să le dăm timp, a venit răspunsul lui Ion Iliescu”.
Piaţa Universităţii este rezultatul unei analize că partidele istorice nu fac faţă FSN-ului, că nu sunt suficient de puternice. „Pe fond, esenţa fenomenului Piaţa Universităţii a fost dat de scepticismul societăţi că partidele istorice sunt la început, sunt incapabile singure să câştige în alegeri, se căutau soluţii alternative, se căutau soluţii referitoare la organizarea alegerilor, la Televiziunea Română, etc...”, spune politologul Alexandru Gussi.
Ion Iliescu refuză discuțiile cu demonstranții
Puterea, dominată de FSN, refuză orice discuție cu liderii demonstranţilor. Problema nu este discutată nici măcar în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, organismul legislativ al țării.
„Am solicitat trecerea pe ordinea de zi a discutării manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi din celelalte oraşe ale ţării. Deşi s-a aprobat acest punct, constat că nu este pe ordinea de zi. Singurul care s-a opus a fost domnul Ion Iliescu”, declara Nica Leon.
Domnul Ion Iliescu nu este doar adversarul manifestanţilor, ci îi categorisiteşte brutal. Protestatatarii sunt, pentru el, nişte „golani”. Nu e foarte diferit de „huliganii” lui Ceauşescu. Şi-atunci, e de înţeles de ce protestatarii transformă insulta în titlu de glorie.
„Sunt unii care le plâng de milă câtorva golani care provoacă dezordine în centrul Capitalei” - aceasta a fost celebra frază a lui Ion Iliescu.
„Hotărârea Guvernului de a refuza dialogul cu demonstranţii, reprezentanţii semnatarilor Proclamaţiei, scindează în continuare populaţia şi alienează una dintre părţile cele mai active şi mai responsabile ale naţiunii. Noi, următorii intelectuali români, ne solidarizăm cu manifestanţii din Piaţa Universităţii şi repetăm chemarea la dialog, condiţie de neînlocuit a stabilităţii politice. Şi noi dorim stabilitatea, dar dorim o stabilitate morală. Bazată nu pe interese persoanale sau de partid, ci pe respectarea aspiraţiilor sfinte ale Revoluţiei”, anunța, în aprilie 1990, actorul Victor Rebengiuc.
5 minute la TVR
În timp ce mass-media occidentale difuzau pe larg ştiri legate de Piaţa Universităţii, televiziunea naţională se limitează la câteva minute şi acelea, acuzau protestatarii, prezentate tendenţios.
Răzvan Theodorescu, președintele TVR de la acea vreme, mărturisește: „Eram exasperat de acele acuze. Eu cred că erau unii operatori şi unii redactori care aveau astfel de înclinaţii, dar Piaţa Universităţii era un fenomen istoric şi atunci am cerut să înregistrăm şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara. Ei mi-au cerut să dau numai seara. Era lume şi dimineaţa, erau şi la prânz. Eu, însă, trebuia să dau aceste lucruri tot timpul. Cred că se dădeau până la 5 minute. Nu poţi să dai mai mult de 5 minute o întâmplare din aceasta în fiecare zi. Cinci minute era uriaş!”
În urma unor eforturi insistente, la începutul lui mai, Ion Iliescu urma să se întlnească totuşi cu reprezentanţii Pieţei.
Fostul șef al SRI, Virgil Măgureanu, povestește: „Directorul, care spuneţi că eram, a fost informat că se doreşte această negociere şi au venit la mine nişte personalităţi de primă mărime să meargă din partea puterii cineva îndreptăţit şi lucrurile acestea să se poată aplana până la împrăştierea Pieţei UIniversităţii. Îmi pare tare rău că dintr-o confuzie întreţinută deliberat negocierea nu a avut loc. (...) (Cine trebuia să ia parte la aceste negocieri?) Desigur, de la vârf. Vă rog, începând chiar cu Ion Iliescu. (Şi de partea cealaltă?) Şefii opoziţiei, în esenţă asta se dorea un dialog real între cei care se confruntau acolo în Piaţa Universităţii.
„Consilierii lui Iliescu i-au spus: dacă o să bage ceva în aparatul de filmat şi vă fac ceva rău, vă pot împuşca! Şi Iliescu s-a speriat şi amâna sine die”, spune Romulus Rusan.
„Au existat nişte tentative de negociere. S-a cerut atunci insistent şi prezenţa televiziunii şi difuzarea în direct a discuţiilor. Și cealaltă parte n-a acceptat. Am cerut noi să fim prezenţi la această poveste şi cealaltă parte, partea puterii, n-a acceptat. Erau reporterii noştri la uşa, în Parlamentul din Dealul Mitropoliei, şi acolo luau interviuri, puneau întrebări”, a relatat Răzvan Theodorescu.
Ce Perestroika?!
Explicația de fond ține însă chiar de esența conflictului politic: România se îndrepta spre Occident sau spre Perestroika?
Ion Iliescu: „O confuzie aberantă cu Perestroika pe care o tot vehiculaţi. Nu avea nici o legătură Revoluţia română cu Perestroika lui Gorbaciov! Care erau membrii marcanţi ai PCR care să nu participe la alegeri? Care?! (Reporter: Şi dvs. eraţi vizat de punctul 8 de la Timişoara...) Era firească această, acest atac la adresa lui Ion Iliescu?! Când eram cunoscut ca cel mai activ opozant al lui Ceauşescu?! Care am fost înlăturat de Ceauşescu din structurile de conducere în 1971, trimis spre reeducare în ţară, la Timişoara, apoi la Iaşi, scos din structurile de conducere, trimis în meserie la Ape, scos şi de acolo în 1984, şi ajuns la Editura Tehnică, cu numai 30 de oameni în subordine. Sunt aberante asemenea referiri, Iliescu exponentul Perestroika! Care Perestroika, ce Perestroika?!”
Mihai Gheorghiu, vicepreşedintele Ligii Studenţilor: „Ion Iliescu s-a dovedit inflexibil, nu voia să stea de vorbă cu o gaşcă de golani, cum ne spunea, când avea televiziuna şi țara la picioare. Când i se striga la mitingurile FSN: Iliescu apare ,/Soarele răsare, de ce ar mai fi stat de vorbă cu noi, 10.000 de oameni, 20.000 de oameni, 30-40 de mii de oameni?! A refuzat chiar şi bunele oficii făcute de Ion Caramitru şi Mircea Dinescu care i-au spus: Vorbiţi cu ei! Se vorbeşte de ei din Rusia până în America!", dar a refuzat.
Petre Roman recunoaște: „Ceea ce a lipsit a fost încercarea de dialog, era foarte clar că prin excluziune, prin intoleranţă nu avansăm spre democraţie, Ne-a lipsit exerciţiul de dialog şi el era rezultatul regimului de 45 de ani.”
Ana Blandiana le spunea celor din Piață: „Important este ca nimeni să nu aibă prea multă putere. Într-o ţară în care vreme de 45 de ani nu a existat democraţie important este ca nimănui să nu i se dea prea multă putere. De asta suntem aici, de asta nu trebuie să plecăm de aici, important este ca toată ţara să înţeleagă de ce suntem noi aici. Mai important chiar decât dialogul, chiar dialogul pe care îl propunem. La urma urmei, democraţie înseamnă dialog şi cine refuză dialogul refuză democraţia!”
„Noi de-aicea nu plecăm,/ Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga / Libertatea noastră...” - răspundeau cântând miile de manifestanți.
Balconul nu e nici pentru partidele istorice
Definită net ca opoziție față de Ion Iliescu, Piața Universității a ridicat mari probleme și partidelor istorice. Politicienii opoziției politice nu erau primiți în balconul vorbitorilor din Piață.
„Partidele erau privite cu respect de cei care ştiau. Din păcate, trecuseră două generaţii de comunism. În manuale nu se vorbea de Maniu sau Coposu sau erau învăţaţi că erau bandiţi, duşmanii poporului, agenţi anglo-americani. Deci era o simpatie tacită, dar şi o precauţie. Nu are rost să îi sprijinim, pentru că nu au nici o şansă. Trebuie să apară oameni tineri. Dar aceştia nu prea apăreau, fiindcă intelectualii nu prea voiau să-şi întrerupă cariera. Abia aşteptau să se manifeste în condiţii de libertate. Iar oamenii tehnici erau şi ei destul de precauţi”, explică scriitorul Romulus Rusan.
„O parte din energia socială, din energia civică de la începutul anilor 1990, în loc să fie canalizată în aceste partide, a fost canalizată în Piaţa Universităţii şi din punctul de vedere al Frontului Salvării Naţionale, acesta a fost un avantaj, pentru că partidele nu au devenit mai puternice. Au apărut ulterior Alianţa Civică, chiar Partidul Alianţei Civice. Zona de acţiune civică nu se îndrepta spre partide, exista o neîncredere datorată nu numai oamenilor din acelea partide, aş spune în ciuda oamenilor de atunci, ci din cauza dimensiunii a ceea ce însemna partid înainte de 1989. Ideea de partid îndepărta pe toată lumea. Majoritatea oamenilor din elita oamenilor fuseseră membri de partid şi nu mai doreau să devină membrii ai altui partid, cel puţin nu imediat după 1990”, explică politologul Alexandru Gussi.
Catastrofă în alegerile din 20 mai
Lipsite de infuzia de energie a generației de mijloc care domina Piața Universității și blocate mediatic de FSN, partidele istorice sunt înfrânte catastrofal la alegeri. La scrutinul de la 20 mai, Ion Iliescu este ales președinte al României cu 85% din voturi. Liberalul Radu Câmpeanu obţine circa 10 procente, iar Ion Rațiu numai 4.
În vinerea dinaintea alegerilor, principalii organizatori au anunțat că vor accepta rezultatul scrutinului, oricare ar fi el. Manifestanţii fuseseră permanent în Piaţa Universităţii vreme de 29 de zile.
Ana Blandiana spunea: „Este mai important pentru conştiinţa poporului român ce se întâmplă aici decât ceea ce se va întâmpla peste două zile în faţa urnelor. Eu cred că ceea ce învăţăm noi de aici, din Piaţa Universităţii, învățând că putem fi demni, putem fi liberi, suntem în stare să ni le dăm noi înşine fiind solidari unii cu alţii”.
Într-un fel, trăim acum lustrarea
După 25 de ani, chiar și unii oficiali de atunci admit că refuzul categoric al lustrației, adică al punctului 8 de la Timișoara, a marcat profund negativ tranziția românească:
„Punctul 8 ar fi trebuit luat în considerare în selecția tuturor cadrelor. Ceea ce știu este că Punctul 8 ar fi trebuit să facă obiectul unei preocupări mai serioase. În realitate tot încercând sa se compromită acea proclamație de la Timișoara și să nu se ia fondul ei, ci numai forma, acest lucru a dus la confunzii și până la urmă a dus la golirea de orice conținut a oricărei selecții a cadrelor, ceea ce este regretabi”, recunoaște Virgil Măgureanu, primul șef al SRI.
„Dacă s-ar fi respectat ceea ce se cerea în Piaţa Universităţii, România ar fi câştigat timp. Occidentul era foarte deschis pentru noi după Revoluţie”, subliniază jurnalista Tia Șerbănescu.
„Lustrare înseamnă purificare. În greacă, catarsis are un sens mai profund, dar înseamnă acelaşi lucru. Într-o zi, uitându-mă la televizor şi văzând cine mai intră la DNA, mi-a venit ideea că într-un fel trăim acum lustrarea. Adică nu am făcut-o când trebuia, dar cândva trebuie făcută, cândva trebuie să ne curăţăm”, spune Ana Blandiana.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
