1990, ANUL 0. Umorul, prost sau bun, din primii ani de libertate
Înainte de 89, în "țara noastră tristă, plină de umor", hazul era o chestiune de dizidență maximă. Puțini aveau curajul să fie ironici. Un popor obișnuit cu un trai plin de interdicții se simțea - cât de cât - liber doar atunci când râdea. Pe ascuns și în complicitate, în șoaptă.
Bogdan Naumovici, publicitar: „În anul 89 și chiar 88, mergeam la facultate exact o oră, dimineața! Cât să auzim bancurile pe ziua respectivă! Că la 10 se deschideau terasele! Circulau casete audio cu Mircea Crișan, care făcea stand-up avant la lettre, în Israel sau în show-uri prin lume, la comunități de emigranți români, unde-și permitea să facă toate glumele. Și casetele alea, nu știu cum, ajungeau în România și le ascultai la căști, cumva foarte încet.”
Spectacolele de teatru și de revistă erau, uneori, o formă prin care publicul își recăpăta, măcar pentru câteva ore, respectul de sine. Nu era acidul Tănase, cu ironiile sale politice, dar era, totuși, ceva.
Alexandru Arşinel, director Teatrul "Constantin Tănase": „Am jucat înainte de revoluție, când textele ascundeau mult subtext și în care publicul participa. Publicul era obligat să gândească, nu i se servea, că n-aveai voie. Le dădeai cu mantă și ajungeau la el și înțelegea. Și se rupea sala în două.”
Bogdan Naumovici: „Mai aveam o casetă cu un concert, un spectacol întreg al lui Tudor Gheorghe, făcut pe versuri de Sorescu și Caragiale, în care erau multe mesaje subversive! De exemplu, era o poezie de-a lui Caragiale, "Dați-ne drumul din pușcărie, la tâlhărie țara să fie pe mâna noastră, a "TUTULOR", zicea Tudor Gheorghe, pe vremea aia. Și noi explodam cu toții, îți dai seama.”
Dar a venit Revoluția, și-a început lumea să râdă cu gura până la urechi. Trupele de amuzament tip brigadă artistică au început să facă turul televiziunilor aflate în căutare de entertainment ieftin. Umorul devenea o afacere.
Bogdan Naumovici: „Televiziunea care, brusc, nu mai era un singur post care emitea două ore pe zi și, din alea, o oră jumate poezie patriotică, normal că a confiscat umorul, cumva. N-aș zice că în totalitate. Nu era umor doar la televizor. Pe vremea aia era umor, făcut bine, în presă. În anul 1990 au apărut o grămadă de ziare, unele mai funny decât altele. Au fost nenumărate trăsnăi în presa scrisă. Lumea, în sfârșit, avea unde să-și spună bancurile, unde să-și exhibe umorul.”
Florin Dumitrescu, textier: „Ce s-a întâmplat a fost oarecum ciocnirea cu Generația de Aur a teatrului românesc, a revistei. Dintr-o dată, toată această zonă, care era clasicismul umorului românesc, s-a văzut amenințată: "Ce-i cu ăștia? Ăștia nu știu să scrie, nu știu să joace, sunt niște inginerași, niște ASE-iști, habar n-au cum să frazeze!". Cu toate astea, încetul cu încetul au fost acceptați.”
După 1990, prea mult loc pentru subtext n-a mai rămas. Ne-am câștigat libertatea și am dat drumul la robinetul cu înjurături.
Florin Dumitrescu: „Iată, suntem liberi să spunem cu P, cu F, ha, ha! Ce bine, să celebrăm această bucurie, să exorcizăm! Dacă miza nu e asta, iar vulgaritatea apare că e și ea pe-acolo și ar fi ciudat să auzi alte cuvinte în context, ok.”
Bogdan Naumovici: „Să nu fie doar de dragul de a șoca. Stand up-ul, de exemplu, în capul meu, de multe ori cade în păcatul ăsta.”
Sergiu, comediant: „Eu am foarte multe glume despre subiecte care sunt tabu, dar nu înjur degeaba.”
Costel, comediant: „Tot ce vorbesc pe scenă e viață și, chiar dacă la un moment dat, vorbesc despre organe, fac parte din viață. (...) Organele interne, mai ales.”
La vremuri noi, poante noi. Bulă, cel de pe vremea comuniștilor, s-a transformat, s-a reîncarnat, s-a modernizat.
Florin Dumitrescu, textier: „Haiosul de instituție. Cel care colectează şi trimite mai departe. Până să apară Facebook-ul, el se ocupa cu viralele, le dădea pe mailuri. Alții poate n-aveau acces la site-uri. El avea, și colporta, și trimitea, menținea o stare de bună dispoziție. Acum toată lumea se dă pe rețelele de socializare, dar în continuare există acești haioși, mai mult sau mai puțin instituționalizați.”
Bogdan Naumovici: „Cred că statusurile de Facebook l-au înlocuit pe Bulă. Că nu prea mai aud bancuri cu Bulă. Dar pe Bulă nu cred că-l poți înlocui, Bulă e aici, printre noi, votează PSD-ul, nu cred că ai cum să scapi de Bulă. Mie nu mi se pare că Bulă e altcineva decât Dorel. Doar că Dorel e puțin mai nesimțit decât Bulă, Bulă era mai benign, așa. Suntem și țară de Dorei, suntem și țară de Bulă.”
În 2015 totul este posibil. Prin alte țări vesele, umorul a devenit politică de stat: recentele alegeri prezidențiale din Guatemala au fost câștigate de un actor de comedie.
Bogdan Naumovici: „Dar la noi care-i diferența, că nu-nțeleg! Noi doar c-am ales unul de comedie mută, dar e tot comedie și la noi! Dar Iliescu cum era? Cu zâmbetul ăla de "Urzica"? Numai președinți din ăștia am avut! Băsescu! Ce, era vreun președinte serios, când te uitai la el? Adu-ți aminte șuvița, adu-ți aminte campaniile lui, adu-ți aminte ardeiul iute, "Iarna nu-i ca vara"...”
Elegant sau fără perdea, clasic sau de ultimă generație, jucat la teatru sau în club, umorul rămâne un tovarăș de nadejde. Ni se pot reproșa multe, dar nu că ne lipsește hazul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
