1990. Anul 0 | Numărul copiilor adoptați în anii '90, un mister
„Când am mers să-mi cunosc părinții aveam doar zece ani. Am mers la o casă în Gălbinași și am aflat că mama murise în urmă cu doi ani. L-am cunoscut pe tatăl meu, cei doi frați și cele două surori. Îmi amintesc că erau 200 de persoane care stăteau afară și se uitau la copilul care se întorcea în sat pentru prima dată”, povestește Bryan Ilie Minton.
E povestea fericită a lui Bryan. Irlandez acum, român în 1991. Istorii similare s-au scris în ultimii 25 de ani. Cele mai multe dintre ele, însă, cu final necunoscut.
Octomrbie 1990. Postul de știri american ABC a făcut una dintre cele mai tulburătoare filmări legate de condițiile din orfelinatele românești. Zeci de copii dezbrăcați, unii dintre ei cu dizabilitați, erau tratați ca niște animale într-un orfelinat din Sighetul Marmației. Locul era ascuns de ochii lumii, iar accesul străinilor era strict interzis.
Aceste imagini au ajuns imediat în toată lumea. Nu au fost singurele. Psihologul Ana Muntean, profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara, a studiat de-al lungul timpului fenomenul creat de orfanii români. Ea însăşi a vizitat un asemenea loc în primii ani după Revoluţie.
„Nu conta un copil, nici cât o muscă nu era. Am vizitat Cighidul. Orfelinatul de la Cighid este cel care a făcut scandalul internaţional în legătură cu situaţia copiilor din România. Cu toate acestea, eu nu cred că era mai prost faţă de alte orfelinate în 1992. Îmi aduc aminte şi acum, cu pământ pe jos, miroseau îngrozitor a fecale, a urină. În curte erau aşa ca nişte moviliţe destul de regulate şi am întrebat: ce e aici ? Mi-au spus că sunt copiii care au murit, au fost îngropaţi aici. Nu aveau cruci, nu era nume copilului. E incredibil. Astăzi e incredibil”, spune ea.
Străinii au venit în România: încercau sa adopte copii din orfelinate. Nu era foarte greu: legi care să reglementeze acest domeniu nu existau.
„Nu am avut legislație până în 2003. În ciuda faptului că România a semnat legea privind adopția pe plan internațional a copiilor, cu toate acestea noi nu aveam o lege internă. Convenția de la Haga a fost semnată, dar nu aveam o lege internă. A fost o perioadă confuză, în care lucrurile decurgeau sub imperiul compasiunii străinilor care veneau ca niște îngeri salvatori, să salveze copiii din orfelinatele din România. Sub imperiul confuziei românilor, confuzie de care s-au găsit unii să profite”, mai spune Ana Muntean.
Neoficial, cifrele vechiculate de unii dintre foştii directori ai Oficiului Român pentru Adopţii arată că, în perioada 1990-2001, au fost adoptaţi în străinătate peste 30.000 de copii. Pregătirile pentru aderarea României la Uniunea Europeană au adus România din nou în mijlocul unui scandal internaţional. Raportorul Parlamentului European pentru România, baronesa Emma Nichoson, a cerut blocarea adopţiilor internaţionale pe motiv că mulţi dintre copiii ajunşi în străinătate au dispărut.
„A cerut guvernului Năstase să blocheze adopţiile internaţionale. Vorbim de anul 2001. Guvernul Năstase a cerut Poliţiei Române, în momentul în care această doamnă Ema Nicholson, raportor al Parlamentului European în perioada 2000-2004, când domnia sa a lansat aberaţia că 250 de copii adoptaţi din România au dispărut, atunci premierul a sărit şi a blocat adopţiile, a cerut poliţiei Române să verifice toate adopţiile. Poliţia Română, în parteneriat cu Interpol a verificat toţi copii adoptaţi, i-au găsit la domiciuliu, integraţi, şcoliţi, monitorizaţi”, spune Azota Popescu.
Dispariția acestor copii nu a fost dovedită. În anul 2004 adopțiile internaționale au fost intezise. Până atunci, mulți au trasformat acest domeniu într-o adevărată afacere. Jurnaliști și psihilogi străini au scris despre cum erau vânduți copii.
„Un psiholog american povesteşte cum, pe holul hotelului Intercontinental din Bucreşti, erau vânduţi copiii de către părinţi. Cel puţin el aşa scrie... că de către părinţi. Erau vânduţi cu 5.000 şi 10.000 de dolari. Au existat avocaţi care au început să se ocupe foarte repede de acestea. Au simţit faptul că străinii vin, vor să ia copii şi sunt dispuşi să plăteasă pentru asta. Aveau nevoie de acte, ori aceste acte erau făcute de avocaţi”, adaugă Ana Muntean.
Baronesa Nicholson a folosit aceste informaţii pentru a cere blocarea adopţiilor.
„Aceşti oameni au înfiinţat agenţii destinate transferului de copii din Romania către alte tări, în schimbul unor onorarii adesea foarte substanţiale. În unele cazuri, aceste agenţii au creat imagini false despre situaţia copiilor români, numai ca să încurajeze adoptarea lor de către familii de străini”, a declarat la acea vreme Emma Nicholson, 2004.
Mulţi dintre copiii adoptaţi aveau doar câteva luni atunci când au fost luaţi din orfelinate şi chiar din satele sărace ale României. Cele mai multe familii adoptive provin din Franţa, Statele Unite, Marea Britanie şi Germania. Statul român nu a urmărit evoluţia copiilor adoptaţi, spun experţii.
„Nu avem nici măcar o statistică. Noi nu ştim câţi copii au fost adoptaţi în perioada aceasta până la introducerea unui sistem de protecţia copilului, asta s-a întâmpat în 1997. Nici estimativ nu putem spune asta pentru că adopţiile s-au făcut masiv din orfelinate şi s-au făcut foarte mult şi din centrele pentru dizabilităţi, copii irecuperabili. Nu-mi place să amintesc, pentru că era un cuvânt care se folosea foarte des legat de copiii din orfelinate, din păcate, şi tocmai adopţiile internaţionale au dovedit că acest cuvânt nu avea o fundamentare. Copiii au recuperat masiv fiind adoptaţi în străinătate”, povestește Ana Muntean.
Dacă statul nu a ținut o evidență clară a adopțiilor din primii 11 ani de după Revoluție, copiii ajunși la familii din străinătate vin acum în România sa dea o mâna de ajutor autorităților.
Au decis să se reîntoarcă pentru a-și cunoaote familiile naturale.
Bryan Ilie Minton a fost adoptat în 1991, la vârsta de trei luni. O familie de irlandezi l-a gasit la Gălbinași, în județul Călărași. Părinții naturali au decis să-l dea. Nu-și permiteau să-l crească.
„Prima dată când mi-am dat seama că sunt român a fost în jurul vârstei de şase, şapte ani. Am intrat în dormitorul părinţilor, era şapte dimineaţa, aveam o carte cu steagurile ţărilor lumii şi i-am spus mamei: Uite! Acesta este steagul meu, steagul României. Pe o foaie de hârtie am început să-l desenez şi i l-am arătat mamei. Din primul moment am ştiut că sunt român. Niciodată nu mi-au spus: Braian, tu eşti român, uite de aici ai venit şi asta e familia ta”, povestește Bryan Ilie Minton.
Bryan, care lucrează acum în publicitate, a terminat facultatea în Irlanda. A decis ca, pentru un an, să vină în România pentru a învăța limba și cultura. Susține că are nevoie de asta pentru a se simți împlinit.
Claudia a venit și ea în țara natală pentru a-și cunoaște originile. A fost adoptată de o familie americană, dintr-un orfelinat din Târgu Mureș, pe când avea 13 ani, în ultimul val de adopții internaționale. „Am fost în orfelinat în Târgu Mureş, orfelinatul numărul 3. I se spunea - The Big Blue -, în engleză. A fost o perioadă foarte, foarte grea. Îmi amintesc că nu am avut mâncare, în fiecare zi nu ştiam dacă o să trăiesc, dacă o să merg mai departe în viaţă. Credeam că o să mor”, povestește ea.
Claudia spune că plecarea în America i-a salvat viața: „E mai bine să fii adoptată pentru că ai o viaţă bună şi mergi mai departe, poţi să faci tot ce vrei când ai o familie. Când eşti orfan, tu nu ai o viaţă. Te duci pe străzi, drumuri. Mama mea a fost foarte săracă. Şi ea a fost orfană. Îmi amintesc de mama mea că a avut grijă de mine, m-a vizitat la orfelinat în Luduş în fiecare săptămână”.
Ea are acum 26 de ani. A venit în România cu un singur gând. Vrea să-și reîntâlnească mama naturală: „Vreau să o vizitez pe mama mea şi să o îmbrăţişez mult şi să-i spun că o iubesc. Vreau să-i mai spun că o iert şi vreau să fac pace. O iubesc, foarte, foarte mult. Pe ea o găsesc în Cluj. Ştiu că ea locuieşte într-o maşină. Dorinţa mea este să o iau cu mine în America. Ca să o ajut să aibă o viaţă mai bună ca şi mine.”
Tatăl său a refuzat să o vadă: „Nu vrea să aibă de a face cu mine. I-am spus: În trei zile vin în România şi vreau să te întâlnesc. Te rog, vreau să te întâlnesc. Lasă-mă să te îmbrăţişez şi să te cunosc. Nimic. M-a refuzat de două ori. Nu, de trei ori.”
Claudia este acum asistent medical, s-a căsătorit și are un copil. Reîntâlnirea cu părinții naturali este singurul lucru pe care și-l dorește pentru fi cu adevărat fericită. ONG-urile care militează pentru schimbarea legii adopțiilor susțin că aceste cazuri sunt exemple clare că familiile din străinătate au fost singura lor șansă pentru un viitor mai bun.
„Este o crimă impotriva umanităţii ceea ce se întâmplă. Sunt luaţi din familia asistenţilor maternali şi sunt duşi în centre de îngrijire a minorilor. Copil cu dizabiltăţi, cu picioarele strâmbe, merge sprijinit pe pereţi, copil cu boală a sângelui. La 13 ani sunt luaţi de la asistenţă maternală, mutaţi de la un centru la altul, duşi la spital. De ce? Au dreptul la adopţie internaţională”, spune Azota Popescu.
Legislația din acest moment este clară: niciun copil nu poate fi adoptat în străinăte. Cât despre procesul adopțiilor naționale... este greoi și plin de lacune.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
