13-15 iunie 1990. Mărturiile victimelor: „Nici lacrimi nu ne mai curgeau, pentru că ne era frică să plângem”
Ruxandra Posticescu lucra în laboratorul Spitalului „Victor Babeş” şi, în luna mai 1990, a vorbit din balconul Universităţii. După aceasta, săptămâni de-a rândul, a primit ameninţări cu moartea. Pe 14 iunie, a fost urmărită de atacatori pe stradă.
„Soţul mi-a spus: Haide repede, că vin cu bâte sau cu aşa ceva. Şi atunci am alergat şi am intrat cu piciorul drept într un canal, m-am lovit rău, am făcut luxaţie şi a trebuit soţul meu să mă târască. M-am gândit că poate mă vor închide. Am hotărât să plecăm şi să salvăm situaţia, adică situaţia, să nu fiu închisă”, își amintește Ruxandra Posticescu.
În zilele următoare, temându-se că va fi ucisă, a plecat în Franţa.
Acelaşi 13 iunie 1990. Altă victimă: Stelian Maria. „S-a creat haos, au venit pe neaşteptate, ne-au luat ca din oală cum se spune. Am văzut cu ochii mei cum băteau, cum loveau cu bestialitate, bocanci în faţă, în gură, bastoane, patul armei în cap. La rândul meu, am căzut şi eu”, povestește Stelian Maria.
S-a trezit întins pe beton şi cu ochii umflaţi de la bătaia primită, a văzut printre gene garduri înalte cu sârmă ghimpată, iar cei care erau cu el, şi ei bătuţi, şuşoteau că ar fi ajuns în curtea închisorii Rahova.
„Am fost bătut cu bestialitate, eram umflat, sânge peste tot, cred că aveam încă de atunci ceva oase rupte pe la degetele de la mâini, în încercările mele să mă apăr. Unii au făcut pur şi simplu pe ei. Şi trebuie să recunosc că şi eu”, spune românul, acum stabilit în Suedia.
„Când am văzut Bucureştiul negru de mineri şi asta, m-am îngrozit. Pur şi simplu nu mi-a venit să cred că e posibil aşa ceva. Şi m-a tras profesorul acesta de matematică şi a zis: Taci din gură! Nu vezi că-i represiune? Când vedeam hoardele alea cu minerii, cu bastoanele alea...Eram blocaţi doamnă. Numai din priviri, cu lacrimi în ochi şi nici lacrimile nu mai curgeau, pentru că ne era frică să plângem”, își amintește şi Ovidiu Mihăescu. El s-a stabilit în Germania, trei ani mai târziu s-a căsătorit şi de peste 10 ani se ocupă cu distribuţia presei.
„Tot ce prindeau băteau, practic, băteau”
În iunie 1990, Dragoş Sterpu, student la Matematică, începuse sesiunea de examene. Minerii au deschis uşa Facultăţii.
„Când au venit minerii a fost dezastru. Greu cineva poate explica în cuvinte. Demnitatea umană s-a coborât la cel mai jos nivel posibil. Într-un sediu al excelenţei intrase mitocănia, intrase bolşevismul. Pe intrarea dinspre Piaţă am văzut o ceată, nu pot să-mi explic, de oameni fugind şi alţii care-i fugăreau. Problema era că unii erau nişte copii cu mâinile goale şi alţii erau nişte bărbaţi în toată firea cu topoare şi cu târnăcop. Tot ce prindeau, practic, băteau, loveau”, povestește Dragoș Sterpu.
Pe 13 iunie, Dragoş avea întâlnire cu viitoarea soţie, la Casa de Modă de lângă Poliţia Capitalei. Urmau să vadă rochia de mireasă pe care iubita lui trebuia să o îmbrace într-o săptămână.
„Am reuşit să mă întâlnesc cu soţia mea, dar am găsit cel mai rău moment pentru că ne am întânit în momentul în care pe o parte veneau minerii pe partea cealaltă poliţia se bătea cu cine mai era, cu cine mai prindea pe stradă. Am intrat în casa de modă şi pot să spun că am stat în pod până pe la 12 noaptea amandoi, ascunşi”, spune acesta.
Informatician la o divizie spaniolă a Microsoft, Dragoş nu a mai venit în România de 10 ani.
Radu Joltea era elev în clasa a XI-a. A scăpat cu viaţă doar pentru că unui miner i s-a făcut milă de el.
„Am văzut nişte lucruri îngrozitoare. Am văzut atunci un tânăr care nu ştiu efectiv ce le-a spus, dar în orice caz a fost în contradictoriu cu dânşii şi a fost bătut într un mod...n-am să descriu aici pentru că e chiar prea mult. Şi atunci, efectiv, m-am albit şi am plecat”, spune Radu Joltea.
„Am mai văzut o scenă oribilă, dar nu am putut să mă uit, pentru că mi-am dat seama ce urma: cineva a fost aruncat de la etaj. Şi atunci am zis asta deja e prea de tot. Nu pot să văd aşa ceva, dar mi am dat seama ce urma pentru că se uita multă lume şi minerii au urcat pe scări la un bloc de pe Bulevardul Magheru. Pur şi simplu arătau cu degetul diferite persoane şi spuneau Şi ăla a fost, şi ăla a fost şi minerii îl luau şi gata, îl băteau, dar bătaie e puţin spus. Era un tratament îngrozitor, nici nu ştiu, sunt convins că s a murit acolo pentru că anumiţi oameni erau inconştienţi din cauza bătăii şi zăceau pe caldarâm, dar îi luau repede şi nu ştiu unde îi duceau. Colegul acesta al meu, Viorel, a fost bătut în ultimul hal. A ajuns pe la prânz la liceu, ţin minte, şi ne-a arătat. Tot spatele era negru, efectiv, de la furtunele de presiune cu care l-au bătut”, își amintește Radu Joltea.
Radu Joltea a mai rămas 5 ani în ţară şi, în fiecare zi, a sperat că România se va schimba. Apoi a plecat în Marea Britanie.
În această seară, de la ora 21.00, Digi24 va transmite o ediţie specială a emisiunii „Kilometrul 0” din Piaţa Universităţii. Vreme de două ore, Elena Vijulie şi invitaţii săi vor explica principalele momente ale evenimentelor din 13-15 iunie 1990, pornind de la zeci de interviuri cu participanţi la evenimente - înalţi oficiali, demonstranţi, victime ridicate de pe stradă, ofiţeri de informaţii şi mineri.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
