10 Mai, Ziua Independenţei României
9 iulie 1877. Armata româna trece Dunărea pe un pod de vase și intră în războiul care avea să aducă independența țării. De pe mal, principele Carol și guvernul său privesc desfășurarea de forțe. Povestea independenţei începe însă ceva mai devreme, în primăvara lui 1877. Pe 9 mai, ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, rostea de la tribuna Parlamentului poate cele mai frumoase cuvinte spuse vreodată de un politician: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. A doua zi, pe 10 mai 1877, principele Carol I semnează și promulgă declarația de independență a României.
Anul 1877 debuta sub auspiciile războiului. Rușii voiau să-și ia revanșa în fața turcilor pentru înfrângerea din urma cu 30 de ani în războiul Crimeii. Pentru a ajunge pe teritoriul Imperiului Otoman însă, armata rusă trebuia să treacă prin România, careia i se ivește astfel o oportunitate.
La vremea respectivă România nu era independentă, principele român se afla într-o relaţie de vasalitate cu sultanul otoman, era o relaţie moştenită din Evul Mediu, din secolele XV – XVI. Această ciocnire a creat încă de la început premise internaţionale, politice, militare extrem de favorabile României. Carol a încercat să joace foarte bine această carte prin negocieri atente.
În negocierile cu rușii, Guvernul de la București încerca să obțină două lucruri extrem importante: garanția că nu va suferi pierderi teritoriale și promisiunea recunoașterii independenței. Țarul își dă acordul fără să stea prea mult pe gânduri, grăbit fiind să-și trimită armatele pe frontul din Balcani. După ce încheie pactul cu rușii, România declară război Imperiului Otoman și mobilizează aproape 60.000 de militari. Apare o problema însă: Rusia nu voia să lupte alături de armata română.
„Rusia nu avea de ce să apeleze la armata română. Armata română era o armată mică, nu mai luptase pe niciun front până în acel moment şi n-avea de unde să ştie care-i capacitatea ei militar”, explică istoricul Armand Goşu.
Carol I a condus operaţiunile pe front
„Erau o serie de reţineri legate de calitatea forţelor româneşti, de gradul de pregătire, de capacitatea de aprivizionare pe front”, adaugă istoricul Cosmin Popa.
Războiul începe în vara lui 1877, însă pe front românii erau doar spectatori. Situația nu durează însă foarte mult. Rușii, încă din momentul în care trec Dunărea și ajung pe câmpurile de luptă din Bulgaria, sunt de-a dreptul șocați. Au în faţa lor cea mai avansată artilerie din lume, care face ravagii în rândurile armatei imperiale. Așa că, la nici două luni de la debutul ostilităților, Marele Duce Nicolae, fratele Ţarului Alexandru al II-lea, face apel la ajutorul armatei române.
Ruşii au acceptat să pună întregul front din Bulgaria sub comanda principelui României, Carol I. „Faptul că era un Hohenzolern Sigmaringen, asta a făcut posibil ca domnul român, ca principele de la Bucureşti, să comande frontul balcanic, iar mareşalii ruşi să se subordoneze lui din punct de vedere al ierarhiei militare”, spune Armand Goşu.
Armata română a pierdut peste 10.000 de ostaşi în luptă
Armata română primește botezul focului pe 27 august 1877. Atacă redutele Grivița 1 și Grivița 2 și, cu prețul multor vieți omenești, reușește ceea ce armata imperială rusă n-a reuşit: să îi facă pe turci să dea înapoi.
În seara zilei de duminică, 30 august 1877, reduta Grivița cade în mâinile românilor. Luptele continuă însă. La începutul lui noiembrie este cucerită Rahova, iar la finalul aceleiași luni Plevna se predă armatei române. În februarie au loc luptele de la Smârdan și Vidin. Românii ies și de aceasta data învingători. Războiul și-a luat însă tributul sau de sânge: peste 10.000 de ostași români și-au pierdut viața în războiul de la sud de Dunare.
„Asta-i practic momentul de glorie al armatei române, războiul de independenţă când, într-adevăr într-un context special, se forţează Griviţa, se forţează redutele din jurul Plevnei, iar armata română e singura care reuşeote să cucerească o redută”, explică istoricul Armand Goşu.
Ruşii nu şi-au respectat angajamentele
Războiul se încheie în primăvara lui 1878. În martie, rușii încheie pace cu turcii la San Stefano, dar nu invită și România la masa tratativelor. La nemulțumirea Bucureștiului, Sankt Petersburgul răspunde ca România nu avea de ce să fie invitată sau consultată deoarece independența sa nu era recunoscută. Cuvântul dat fusese, așadar, încălcat.
Pacea de la San Stefano alertează însă celelalte puteri europene. Rusia devenea mult prea puternică, Turcia mult prea slabă, iar raportul de forțe de pe continent ar fi fost disproporționat. Se convoacă o nouă conferință de pace, la Berlin.
La congresul de la Berlin, România își vede idealurile doar pe jumătate atinse. Aliatul din urmă cu un an, Rusia, anexează sudul Basarabiei, pamânt românesc, cedând, în schimb, toata Dobrogea, un alt vechi pămînt românesc. Independența este recunoscută. Deși mâhniți, românii văd partea plină a paharului: pierduseră trei județe din Moldova, dar recâștigaseră litoralul Mării Negre.
În octombrie 1878, armata română își face intrarea triumfală în București. În onoarea izbânzilor din Balcani, multe străzi sunt redenumite. Așa apar Calea Victoriei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, străzile Smârdan sau Vidin. România își câștigase libertatea pe câmpul de luptă și acum viitorul depindea doar de ea însăși.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
