Baconschi: Se va lucra bine între Bucureşti şi Washington

Exclusiv Online

Invitat la emisiunea „24 de minute” de pe Digi24.ro, fostul ministru de Externe, Teodor Baconschi, a explicat de ce nu există motive de panică după alegerea lui Donald Trump ca preşedinte. „Această mult clamată, proclamată, apoi temută retragere a americanilor din Europa ar însemna redefinirea puterii americane. Deci e ca şi cum ai spune Make America great again, dar micşorându-i influenţa globală. O politică care să conducă imediat la eliberarea unor teritorii care vor fi a doua zi ocupate simbolic, ca proiecţie a forţei, de alţi actori, de alte entităţi, l-ar pune pe Donald Trump în cea mai penibilă contradicţie”, consideră Teodor Baconschi.

Digi24.ro: Donald Trump a fost ales preşedintele Statelor Unite ale Americii. Ce au respins americanii de fapt?

Teodor Baconschi: Au respins opt ani de Administraţie Obama. A existat o mică majoritate, consolidată de marii electori, de americani care nu au fost mulţumiţi de politica internă, externă, de rezultatele economice, de starea socială a americanului obişnuit, care se consideră scos din ecuaţie, marginalizat. Bun, poate că acest sentiment de marginalizare este întreţinut chiar de detestata corectitudine politică, pe care se spune că alegătorii domnului Trump au condamnat-o la pachet cu candidatura lui Hillary Clinton. Poate că tocmai această nouă ambianţă culturală, această retorică publică legată de grupurile vulnerabile, de marginali, de cei penalizaţi de o societate nedreaptă, care se simt îndreptăţiţi să revendice altceva, poate că tocmai această cultură a protestului pe care media şi reţelele de socializare o întreţin şi chiar o amplifică au contribuit cumva la acest vot negativ.

Dar nu este mai puţin adevărat că surpriza aceasta generală, euroatlantică, globală arată şi instalarea inerţială a elitelor într-un proiect de realitate, o realitate virtuală după cum se dovedeşte prin confruntarea ei cu votul. Cred că moderaţia în evaluări, prudenţa, răbdarea – de ce nu? - sunt vechi virtuţi care ar trebui să strălucească din nou în establishement-ul politic, în comentariile din zona media. Cred că nimic din ceea ce credem că va fi foarte grav legat de mandatul lui Donald Trump nu va fi atât de grav şi că nimic din ceea ce alţii speră că va fi atât de spectaculos, revoluţionar, punct de cotitură radicală, nu va fi atât de radical. Pe de altă parte, nu suntem cu totul în ceaţă. Avem un nivel în care candidatul Donald Trump, showman-ul, omul de televiziune a jucat la rupere pentru a-şi mobiliza trupele şi avem un program, care a fost mai puţin mediatizat decât ieşirile lui strict electorale; şi care conţine deja nişte linii de acţiune. Acel program trebuie văzut, evaluat. Aşa cum s-a tot spus, până la 20 ianuarie (când va fi învestit îficial în funcţia de preşedinte al SUA – n.r.), domnul Trump are 70 de zile în care îşi va constitui încet, încet guvernul. Dar dincolo de titularii departamentelor, şi au început să circule diverse nume, orice preşedinte american lucrează cu 4.000 de înalţi funcţionari, dintre care 1.000 sunt confirmaţi de Senat, iar acolo, dacă vreţi, establishement-ul, republican de data aceasta, îşi ia revanşa. Adică se va crea un echilibru între „Profetul”, personajul carismatic care e gata să dărâme lumea, şi aparatul acesta federal. Care, bun, va trebui urmeze strategia şefului, şi e clar că Donald Trump nu va fi un preşedinte moale, confiscat de acest aparat, dar nici nu va putea lucra fără Congres şi fără aceşti 4.000 de înalţi funcţionari care vor implementa priorităţile lui strategice.

În acelaşi timp, America ar fi ultima ţară de la care să te aştepţi că preşedintele este acel factotum, cel care, practic, dă tonul până în cele mai mici detalii.

În niciun caz nu vom asista la aşa ceva. Ce spune fiecare preşedinte, şi va jura şi Donald Trump pe 20 ianuarie la Casa Albă cu mâna pe Bilblie? Jurământul e scurt: Jur să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă pentru a apăra Constituţia. Legătura preşedinte-Constituţie este nucleul oricătui mandat. În 250 de ani de istorie politică America nu a cunscut lovituri de stat tocmai pentru că această Constituţie impregnează spiritul american, cultura lor politică. Nu se pune problema ca un preşedinte să fie mai puternic decât e cazul. E adevărat că acum - aşa cum se plâng democraţii, care au pierdut şi care continuă să scrie editoriale triste sau temătoare – e adevărat că de data aceasta concentrarea puterii în tabăra republicană este foarte mare, poate mai mare ca de mulţi ani încoace.

Şi, cine ştie, s-ar putea să fie pe opt ani, nu patru.

Da, depinde cum vor juca. În orice caz, domnul Trump va trebui să facă şi ceea ce a promis, pe rând, dar cu filtrele Congresului, până la urmă ale societăţii. Îşi începe mandatul într-o atmosferă socială destul de agitată, iată vedem aceste proteste. Protestele acestea sunt cam urâte pentru că par să conteste legitimitatea acestor alegeri, dar nu e cazul.

În campania electorală cel care a dat tonul în direcţia aceasta a fost Donald Trump.

A fost domnul Trump, care anticipa cumva un moment de tipul acesta, în care el ar fi pierdut. Dar nu, probabil că sunt accese de febrilitate şi terapii colective pentru gestionarea şocului. Ce va încerca domnul Trump? Trebuie să vedem. Ai două milioane de imigranţi cu cazier criminal, penal în în Statele Unite. A promis că-i va expulza şi că nu va mai acorda vize statelor de origine care vor refuza să-i preia. A promis zidul (la graniţa) cu Mexicul, a promis renegocierea tuturor marilor acorduri comerciale de liber-schimb, să vedem dacă va urma chestia asta. Va pune o taxă fiscală mare pe delocalizare, deci va încerca să frâneze migraţia spre alte continente a industriei americane.

Asta nu aduce neapărat zori senini în relaţia cu China, de exemplu, care ar fi prima vizată.

Da, e ca la iPhone – design în California şi producţia în China – cam aşa e totul, nu? O să vedem. Deocamdată, apocalipsa după Trump este o exagerare de presă. Trebuie lăsat omul să-şi intre în noua postură, care-i va conferi o mai multă gravitate – gravitas, cum spuneau vechii romani. Un preşedinte american este, cum se spune, cel mai puternic om din lume. Treaba asta te obligă, există o solemnitate a protocolului de stat american. Cine a fost, chiar şi ca turist, pe lângă instituţiile federale de la Washington a văzut că toate au această solemnitate aproape imperială. Nu poţi să duci libertăţile de expresie, gesturile stridente cu care domnul Trump şi-a asezonat cariera ca miliardar care are şi un destin de showman...vor fi rescrise în noul rol. Nu văd cum ar putea să rămână sută la sută acelaşi.

Aţi fost ministru de Externe, aţi avut ocazia să interacţionaţi cu aceste rigori instituţionale din Statele Unite de care tocmai pomeneaţi. Foarte probabil că între candidatul Donald Trump şi preşedintele Donald Trump nu va exista o congruenţă sută la sută, şi nu ar fi o premieră, dar pe de altă parte nu putem trece cu vederea faptul că avem un semnal că, în profunzimea ei, America de azi trece prin nişte schimbări. Pe noi ne interesează foarte mult ce impact vor avea aceste schimbări, cu o dinamică internă, în politica externă a Statelor Unite. În linii mari, cât de mult şi cât de repede se poate schimba această mare maşinărie care se numeşte politica externă americană şi care are totuşi inerţia ei?

Este atât de mare încât un shift strategic, după cum spunea şi Anne Applebaum într-un editorial de astăzi, ar lua 10 ani. Nu s-ar putea face într-un timp mai scurt de atât. Un shift strategic, deci o cu totul altă relaţionare profundă, structurală a Americii faţă de restul lumii. Pe de altă parte, e o regulă de bază a realismului în relaţiile internaţionale – nu laşi teren gol, vine altul. Această mult clamată, proclamată, apoi temută retragere a americanilor din Europa ar însemna redefinirea puterii americane. Deci e ca şi cum ai spune „Make America great again”, dar micşorându-i influenţa globală. O politică care să conducă imediat la eliberarea unor teritorii care vor fi a doua zi ocupate simbolic, ca proiecţie a forţei, de alţi actori, de alte entităţi, l-ar pune pe Donald Trump în cea mai penibilă contradicţie între programul lui de reabilitare a grandorii americane şi rezultatele acestuia. Pe de altă parte, vorbeaţi de diferenţa dintre campanie şi rolul politic efectiv care începe acum... Da, sigur că dădea bine să le spună unora şi altora din diverse colţuri ale Americii: n-are rost să mai dăm bani pentru a-i plăti pe alţii pentru că se presupune că era o temă populară. În general, dacă spui asta – job-uri mai întâi pentru americani, industria americană – e repertoriul clasic al populismului economic şi social. Dar iată, în campanie a spus că le recomandă Coreei de Sud şi Japoniei să achiziţioneze arme nucleare, cu alte cuvinte să se apere singure. Însă de curând a avut o discuţie cu preşedinta Coreei de Sud căreia i-a spus: ok, staţi liniştiţi, nu vom denunţa acordul nostru de cooperare politico-militară. Deci n-ar rost să ne temem de nişte lucruri care vor reveni în matca bunului simţ geopolitic.

O realitate există şi a fost evidenţiată de Donald Trump în calitatea sa de candidat, anume că statele europene, din perspectiva asigurării propriei securităţi, au făcut mult prea puţin în raport cu necesităţile, mai ales în perioada aceasta. Ştim foarte bine că în interiorul NATO un număr suficient de mare de state membre nu alocă acel minimum de 2% din PIB pentru apărare. În ce fel ne ajută, pentru a înţelege ce se va întâmpla de aici încolo, experienţa lui Barack Obama, care la un moment dat a început să plece spre Asia pentru ca în final să fie nevoit să se întoarcă destul de mult în Europa? Pentru că problemele din Europa nu plecaseră şi ele.

Multă lume s-a temut. Aşa cum, de pildă, Europa de Est se teme că Bruxelles-ul va da prea mulţi bani pentru vecinătatea Flancului Sudic şi că va neglija sau va subfinanţa Parteneriatul Estic, aşa şi europenii s-au temut că americanii se mută cu arme şi bagaje în Asia-Pacific şi că, practic, Europa va deveni aşa un colţişor de peninsulă euro-asiatică clar controlat de Rusia cu nişte formale garanţii germane. Or, nu se poate întâlmpla asta pentru simplul motiv că epicentrul rămân Orientul Mijlociu, Mediterana, zona Golfului. E vorba de resurse energetice, e vorba de mize foarte mari în cotninuare, că n-am iesit din era economiei pe bază de combustibil fosil. Cred că nu trebuie să ne întrebăm cu cine se va certa mai degrabă America, ci să vedem în eşecul acestui „strategic shift” pe Asia-Pacific o perspectivă încurajatoare. Pentru că ce n-a ieşit acolo trebuie să reconfirme faptul că osatura lumii , a stabilităţii în sistemul internaţional, e dată de această punte euro-atlantică. Cred că şi domnul Trump va pricepe asta foarte repede – o dată că se învaţă şi prin practică, dar va fi şi informat, va primi sinteze. Astăzi s-a dus la Casa Albă şi Barack Obama i-a deschis deja primele dosare clasificate, cu informaţii ultra-sensibile. Nu a lăsat tranziţia asta doar ca spaţiu între nemulţumirea democraţilor şi euforia republicanilor, ci în mod instituţional a început deja transferul de informaţii şi deci de putere.

Relaţia SUA-Rusia, care anul acesta a trecut printr-un set de răceli puternice şi fără precedent în ultimii ani, cum o vedeţi evoluând sub noua Administraţie?

Eu nu cred că telegrama domnului Putin către Donald Trump a schimbat altceva decât numele. Poate era pregătită pentru Hillary Clinton, a plecat aşa. N-avea nimic personal, bun afirmarea unei dorinţe de a vedea că relaţiile devin mai constructive, că se depăşeşte criza.. Sigur, există un pasiv în relaţia ruso-americană din anii Obama, dar în acelaşi timp din două una: ori America va fi suficient de puternică sub Trump pentru a-l obliga pe Putin să facă un pas sau mai mulţi înapoi de unde a pornit şi de pe direcţia pe care a luat-o; ori dacă se va ajunge la o înţelegere formală, asta-l lasă pe Putin, mai ales pe plan intern, fără argumente anti-occidentale. Pe de-o parte nimeni nu l-a putut opri cu adevărat şi a anexat Crimeea şi a destabilizat Ucraina în Donbas, pe de alta i s-a dat apă la moară pentru un discurs tot mai vehement anti-coccidental. Eu cred că trebuie un amestec de acţiune politică şi diplomatică mai fermă şi în acelaşi timp dedramatizarea acestei surse de discurs anti-occidental la Moscova. Nu cred că America, repet, se va retrage din Europa ca să lase acest spaţiu ca sferă de influenţă cel puţin. Ce ne intrigă, dacă vreţi, este această reacţie rece a Parisului, Berlinului, care se aşteptau toţi să lucreze cu Hillary Clinton. (....) Dar acum, nici cum am văzut (că) a fost un fel de lecţie de drepturile omului pe care, în prima sa intervenţie, Angela Merkel i-a administrat-o viitorului preşedinte (american). Nu cred că e cazul. Nu e o dictatură, nu discuţi în termenii aceştia cu cea mai mare şi cea mai vivace democraţie din lume.

E limpede că la Bruxelles erau aşteptări uriaşe în ceea ce o priveşte pe Hillary Clinton şi că e greu de digerat victoria lui Donald Trump. E limpede că la Paris şi la Berlin lucrurile stăteau la fel, dar interesant este şi că Germania, prin vocea ministrului de Externe, a ţinut să spună foarte clar că acest rezultat este foarte deranjant, iar prin vocea preşedintelui Hollande, Franţa într-un fel sau altul a sugerat-o.

Comisia Europeană, domnul Juncker au fost mult mai instituţionali şi mai corecţi. Deci au dat un mesaj foarte lipsit de conotaţii din astea subiective. Liderii europeni au pariat pe Hillary Clinton, au văzu că n-a ieşit. Şi au mai făcut ceva: au participat şi ei, prin anumite declaraţii critice, la demonizarea lui Donald Trump în campanie. Chiar în 24 de ore ar fi făcut o tristă figură să facă un viraj de 180 de grade după ce, probabil ca să o ajute pe Hillary Clinton, şi-au asumat şi ei nişte judecăţi, nişte evaluări foarte critice, foarte negative la adresa preşedintelui ales, Donald Trump. Probabil că şi ei încearcă acum un fel de – iată de ce eram supăraţi, avem temeri că n-ai respecta întrutotul drepturile omului; dar cum se ştie că le va respecta cu adevărat, iată şi baza pentru a lucra cu noul preşedinte, că oricum nu au de ales. E un destin comun atât de simbiotic de 70 de ani, nu? Până la urmă, cine a garantat securitatea Europei libere? Statele Unite, de 70 de ani. Dincolo de discuţiile despre mai mulţi bani pentru bugetul apărării, pe state membre, sau conturarea unui pilon european al NATO, prin dezvoltarea unei grupe de luptă, etc, dincolo de asta suntem pe aceeaşi barcă a civilizaţiei euro-americane şi nu există niciun fel de motiv pentru a ne dori ca această puncte euro-atlantică să se crape. Pentru că nu ar fi deloc bine pentru Europa şi nici pentru America, de altfel.

Vor fi mai multe rânduri de alegeri în state-cheie ale Uniunii Europene, în 2017 – Franţa, Germania... Această victorie a lui Donald Trump, care a fost percepută ca extrem de pozitivă şi salutată de populiştii europeni ce efect de antrenare ar putea avea în anul electoral european 2017?

Foarte mare. Timing-ul este numai bun pentru aşa ceva, în sensul că dacă eliteele liberale care au atacat, ca şi în America, libertăţile religioase, identităţile religioase, nu-şi vor face itnrospecţia autocritică şi nu vor pune un bemol la acest tip de eshatologie laică, atunci exact trendul de psihologie colectivă pe care s-a suit Trump se va reproduce în extrema stângă şi dreaptă din Europa. Într-un climat de anarhism anti-establishment se va putea degaja o altă majoritate, compusă din aceşti mari nemulţumiţi. E adevărat că diferenţele sunt notabile. În Uniunea Europeană plasa de asistenţă socială este mult mai generoasă şi mai mare. Aproape niciun cetăţean cetăţean al Uniunii Europene nu a murit de foame, nu e într-o pauperitate extremă, are soluţii, mă rog, alternative profesionale în caz de şomaj prelungit.

Deşi şomajul prelungit şi mai ales în rândul tinerilor este destul de mare în Uniunea Europeană.

E şi el un fenomen care pune probleme mai ales la o anumită clasă de vârstă şi mai ales la tineri.

Şi generează schimbări politice.

Există o nemulţumire. Pe terenul pe care a crescut şi victoria domnului Trump creşte şi nemulţumirea împotriva sistemului, înţelegând prin sistem nu atât aparatul de stat, instituţii publice centrale, cât acest sistem bipartizan care nu mai are ideologie, care nu mai are valori, care nu se mai deosebeşte prin nimic, în care toţi fură teme din agenda competitorului sau a viitorului adversar, lăsându-le oamenilor că toţi s-au înţeles între ei.

Există o senzaţie a unei lipse de competiţie.

....că s-au înâeles între ei, ceea ce trivial numim blat. Sentimentul ăsta că nimeni nu mai apără că adevărat, nu neapărat nişte valori contradictorii. Dar tocmai asta se aşteaptă de la partide, să fie mediatori între diversele viziuni asupra lumii pentru a garanta în final pacea socială printr-o funcţionare democratică. Vedeţi dumneavoastră, această retorică politic corectă de includere a toate, bazată pe discriminare pozitivă, pe exaltarea minorităţilor de toate felurile, pe culpabilizarea majorităţii, dacă se poate în numele trecutului pe care ea nu l-a trăit. Vedeţi, toate astea duc într-un final la o explozie de hate speech, etichetări şi stereotipuri. Să faci din nou şi din nou „omul nou”. La fel, pe om schemă hegelian-marxistă, am avut un afro-american la Casa Albă, urmează o femeie, în mod legic. Nu, istoria nu poate fi comandată ideologic, pilotată ideologic, în ciuda rezilienţei pe care o are utopia. Până una-alta, trebuie să revenim cu picioarele pe pământ şi să vedem că pe undeva elita progresistă a apăsat prea tare pe accelerator, că a primit acum o frână de mână. Nu trebuie să delegitimăm ideea de progres, dar să vedem că există mari categorii de oameni care n-au gestionat adaptarea la societăţile post-industriale, au probleme, dar nu trebuie sitgamatizaţi ca retardaţi de către cei care-şi asumă progresul pentru că nu există progres moral în natura umană. Există progres tehnologic şi ştiinţific, dar în rest tot aici vom fi. Trebuie să reinventăm regulile convieţuirii.

Va rezista Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, va putea fi aprofundat?

Cred că da, sunt toate premisele. Acumulările în bilateral sunt excelente în ultimii şapte, opt, zece ani. Pe teren există o infrastructură care securizează aceste acorduri juridice şi aceste viziuni politice comune. Acum multă lume se va înghesui la poarta noului preşedinte. Nu trebuie nici să ne precipităm, dar nici să pierdem ocazia de a stabili conexiuni cu echipa lui, cu noua Administraţie. Când ceva s-a făcut pe plan politico-militar, exprimă interesul strategic de lungă durată al Statelor Unite şi al nostru, nu ţine de stilistica anilor Obama sau de personalitatea noului preşedinte. Cred că toată lumea înţelege că dincolo de oameni există acest destin comun, care e manifest pentru ambii parteneri şi oricum faptul că infrastructura de la Deveselu a trecut sub umbrelă NATO arată că vasele comunică. Deci nu există doar aranjamente pur bilaterale, ci trebuie totul gândit în genul proxim al acestei coeziuni trans-atlantice de robusteţea căreia nu mă îndoiesc. Nu va putea fi bruscată, are în spate un complex militaro-industrial, are în spate interese pe termen lung şi cred că trebuie să citim alegerile americane recente şi într-o cheie trans-atlantică fără să uităm diferenţele de nivel, de dezvoltare a dfemocraţiei dintre noi şi americani. Că am văzut şi foarte mulţi care făceau paralele, analogii directe, explicite, între situaţia noastră politico-instituţionalo-democratică şi cea a americanilor. Trebuie să acţionăm, nu să fim contemplativ, inerţiali. Eu cred că vom lucra între Bucureşti şi Washington la fel de bine cum s-a făcut şi până acum. Nu se obţineau rezultatele la care m-am referit dacă nu exista în spate o diplomaţie eficientă.

*Versiunea video a emisiunii, AICI.