„Țara vrea să ne omoare!”. Ce spun tinerii români care au plecat sau care urmează să plece din România

Numai în ultimul an, au plecat din ţară 220.000 de oameni. Şi-au luat la revedere de la ţara în care s-au născut, pentru o viaţă mai sigură. Jumătate din ei sunt tineri cu vârste cuprinse între 15-34 de ani, adică viitorul României. Şi-au făcut bagajele şi au lăsat în spate o viaţă întreagă: familii, prieteni, proiecte, vise. Şapte români care au plecat în luna august şi un tânăr care urmează să plece îşi spun povestea, într-un reportaj marca „Din|interior”.

• Mă numesc Vasile, am 35 de ani şi voi pleca în Danemarca, pentru a-i asigura copilului meu un viitor.
• Sunt Maria, am 18 ani şi voi pleca la studii la Londra.
• Sunt Raluca Bem Neamu, am 43 de ani, sunt preşedintele asociaţiei DA DE CE, plecăm în Luxembourg cu familia, pentru beneficiul de a locui şi a profesa într-o societate echilibrată.
• Sunt Cristina, am 31 de ani, iar în câteva ore voi pleca în Danemarca pentru a spera la o viaţă mai bună.
• Sunt Dragoş Neamu, 41 de ani, manager cultural, fondatorul Reţelei Naţionale a Muzeelor din România, plec în Luxembourg pentru comparaţie, în sensul în care vreau să înţeleg şi să simt cum este să trăieşti într-o societate aşezată.
• Mă numesc Radu Nicoară, am 29 de ani şi plec în Berlin pentru a mă specializa în inteligenţă artificială.
• Sunt Alin, am 31 de ani şi îmi doresc să plec din ţară deoarece nu sunt mulţumit de direcţia economică şi socială în care merge România în acest moment.
• Mă numesc Ruxandra Corduneanu, am 28 de ani, plec în Berlin pentru a trăi experienţa unei alte ţări.

Sincron Alin Olaru: Mă frustrează faptul că nu pot să rămân în ţara mea din cauza faptului că suntem, practic, goniţi afară prin măsurile care se iau şi care sunt practic direcţionate într-un fel împotriva oamenilor care muncesc. Pe lângă corupţie, îi încurajează foarte mult pe oamenii care trăiesc pe spinarea celorlalţi. Şi mi se pare foarte, foarte trist să stai să construieşti ceva aici, anii de studiu, sunt nişte ani care trec, pe care îi petreci aici şi pe urmă să trebuiască să te rupi de tot sistemul ăsta şi de tot sistemul ăsta, de tot ce ştiai şi să te duci undeva în necunoscut în fond şi la urma urmei.

Maria Persu: Plec din România pentru că mi-aş dori să îmi îndeplinesc scopurile din punct de vedere academic, dar cred că, de asemenea, educaţia pe care o voi primi în Londra mă va ajuta şi să ajut la dezvoltarea României pe viitor. Pe de o parte, terminând liceul, am rămas cu un gust amar, pe de altă parte am fost fericită că am cunoscut câţiva profesori care chiar vor rămâne cu mine pentru mai mult timp. Cred că una dintre cele mai importante reforme de astăzi ar fi educaţia, pentru că e foarte greu să înveţi la 14 materii, când tu dai Bacul la 3 în clasa a XII-a, printre multe alte lucruri care mi se par absurde. Cred că din nefericire mediul universitar din România nu stimulează la fel de mult oamenii.

Alin Olaru: Ceea ce mă ţine încă în ţară este faptul că mai am încă 2 ani de facultate. Ca să îmi pregătesc plecarea mi-am umplut, cel puţin la nivel de proiecţie, cei doi ani în primul rând cu învăţarea şi altor limbi în afară de engleză şi, în al doilea rând, am început să mă pregătesc din timp pentru lucrarea de licenţă, inclusiv pentru eventualele examene pe care va trebui să le dau, diferenţă, când voi pleca.

Maria Persu: Mi-am dorit de foarte mult timp să plec. De fapt, am început să învăţ engleză de când eram foarte mică, de când eram la grădiniţă.

Raluca Bem Neamu: Decizia luată de noi este pentru cunoscuţi şi pentru prieteni ceva şocant. Pare că suntem foarte, foarte bine aici şi că nu avem absolut niciun motiv să părăsim ţara. Din punct de vedere profesional, facem ceea ce ne place, avem succes, totul este în regulă, dar aceste aspecte care apar în media şi reprezintă adevărate probleme pentru societatea românească actuală, ne afectează şi pe noi. Avem doi copii care merg la şcoli în Bucureşti. Timpul trece şi deja, din punctul meu de vedere, gimnaziul în România, în momentul de faţă nu oferă o variantă rezonabilă. Gimnaziul este cu foarte mici diferenţe foarte asemănător cu cel pe care l-am parcurs noi, fără o adaptare la ce se întâmplă. Cu manuale cu greşeli, uneori, pe unele dintre componente lucrurile sunt chiar mai grave decât atunci.

Suntem dintre cei care semnează memorii, trimit texte, sugestii, dar dialogul acesta, în ultimii ani cel puţin este un dialog al surzilor, de obicei nu există niciun răspuns. Simţim că societatea este încremenită pe această colaborare şi este iar un indiciu că următorii ani vor fi din ce în ce mai grei.

Vasile Rusu: Aici în România n-am putut niciodată să pun ceva de-o parte. Fără o bancă n-am putut să fac nimic. Din cauza băncilor sunt nevoit să plec, să îmi achit datoriile. Salariul este foarte mic.

Cristina Rusu: Începusem să ne certăm foarte mult din cauza banilor, neajunsurilor, nu mai aveam să ne plătim ratele, nu mai aveam să ieşim în oraş, să fim o familie, nu ştiam decât datorii, muncă, casă amândoi.

Radu Nicoară: Nu neapărat partea economică ne determină să plecăm, dar într-adevăr partea politică este o problemă. Adică, aparatul administrativ al statului devine un fel de colos cu care e foarte greu să te lupţi.

Dragos Neamu: Cred că împreună, cele două asociaţii pe care le reprezentăm lasă foarte mulţi bani europeni şi naţionali absorbiţi şi investiţi în domeniul culturii.

Cristina Rusu: Nu sunt împăcată cu alegerea aceasta. Acolo a găsit, acolo s-a hotărât să meargă să încerce, a avut noroc să nu fie ţeapă, să fie în regulă, se înţelege bine şi cu fermierul, şi cu colegii, dar nu este o alegere. Dar nu a fost o alegere, nu suntem împăcaţi cu alegerea.

Vasile Rusu: Am plecat iniţial singur, am stat nouă luni jumate şi acum am venit să iau familia pentru că îi voi oferi şi soţiei un post. Am vorbit cu patronii şi sunt diverse posturi, poate să facă nişte curăţenie, de exemplu, în casele de vacanţă. N joburi sunt. Numai că acolo vă trebuie limba, cine ştie limba daneză are şanse.

Cristina Rusu: O să învăţ. Şi soţul când s-a dus nu ştia absolut nimic şi acum înţelege cât să se descurce la cumpărături, când are nevoie la o bancă. Se învaţă dacă vrei. Am decis că asta e cel mai bine pentru familia noastră, nu avea rost ca eu cu fata să mă chinui pe aici, eu nu am serviciu, că nu aveam cu cine să o las, el pe acolo e singur, n-are cine să îi facă treburile. Cel mai bine e să fim împreună. Aici, în România, n-avem niciun viitor, la salariile de aici. Şi acolo e mult mai bine. Sunt fericită că plec, pe o parte... Dar vă daţi seama că sunt şi nişte temeri. Înainte să plece el ne cam certam, ne contraziceam, el nu prea lasă de la el, eu nu prea las de la mine. Sper să putem să ne înţelegem, adică noi în continuare eu cred că ne iubim. Nu ştim cum o să fim după 9 luni jumate din nou.

Radu Nicoară: La mine a fost momentul Colectiv, mi-am pierdut mulţi prieteni acolo şi mi-am dat seama că singura lor vină a fost că locuiesc într-o societate coruptă până la urmă şi atunci am decis că, practic, de multe ori simt că şi mie îmi sunt zilele numărate din simplul fapt că sunt în Bucureşti.

Ruxandra Corduneanu: Colectiv şi cred că şi tot ce s-a întâmplat cu Ordonanţa 13. Câţi ani sunt de la Colectiv? Trei. Şi în continuare nu s-a rezolvat nimic. În spitale, la arşi, mor oameni. Şi atunci cu toate chestiile alea, Radu chiar a venit la mine şi era, nu, plecăm, nu mai are sens să rămânem, adică ţara vrea să ne omoare.

Alin Olaru: Cred că nişte factori care au influenţat decizia mea ar fi direcţia generală în care merge ţara, de sus de la guvernare şi până la chestii mai mărunte, până la sistemul medical, siguranţa zilei de mâine ş.a.m.d. Dacă vorbim strict punctual de a profesa ca medic în România, sunt foarte multe lucruri care ar trebui să se schimbe, începând de la condiţiile din spitale, de la modul în care sunt direcţionate investiţiile şi fondurile în general din sănătate, la atitudini, atât pe partea medicală, cât şi pe partea pacienţilor, sunt foarte multe carenţe.

Dragoş Neamu: Apropo de sistemul medical, noi nu suntem acei oameni care intră în zona contestatarilor la nivelul tipului de expertiză pe care îl deţin doctorii, a modului în care performează din punct de vedere profesional. Nu, dimpotrivă, cadrele medicale fac nişte eforturi supraomeneşti, ceea ce, din păcate, nu funcţionează este investiţia în sistemul de sănătate. Eu de fiecare dată dau acest exemplu şi fac această analogie: mie mi se pare că doctorii noştri chirurgi, care sunt nişte oameni excepţionali, de o mare valoare, sunt puşi în situaţia ingrată de a opera pe creier cu lingura. Atunci este foarte greu ca tu să mai ai încredere într-un sistem medical care de multe ori s-a demonstrat că te omoară. Adică practic îţi continuă agonia cu care vii. Dar cu siguranţă toate aceste lucruri au contat: şi modul în care se face educaţie, şi modul în care arată spitalele din România, şi modul în care arată mediul politic, dar şi nevoia de a învăţa.

Raluca Bem Neamu: Avem doi copii, iar naşterea celor doi copii a avut loc în spitale de stat, în acelaşi spital, cu acelaşi doctor, în condiţii similare, la diferenţă de doi ani şi jumătate. La a doua naştere a fost un coşmar. Nu intru în detalii, dar totul ţinea de lipsa de dezinfectare şi ştim scandalul care a fost. Ne-a afectat la a doua naştere a copilului. Iarăşi, era mai târziu, deci, teoretic, lucrurile trebuia să fie mai bune decât prima dată. Din fericire, s-a terminat cu bine, numai că a fost foarte neplăcut, spre dramatic ceea ce s-a întâmplat şi am avut imagini, flashuri din filmul Moartea domnului Lăzărescu, în timp ce mă plimbam pe holuri.

Radu Nicoară: La spital e foarte periculos să ajungi la stat. Adică, am avut mai mulţi prieteni în Colectiv şi au murit în spital...doar pentru că erau în spital. Din cauza asta simt, mai ales Bucureştiul, că e un pericol fizic pentru mine, pentru că e traficul foarte mare, lumea nu e atentă când conduce, dacă se întâmplă să fiu lovit şi să ajung în spital, mi-e foarte frică să ajung în spital şi simt că trebuie să îmi păzesc spatele şi nu e neapărat un oraş în care vreau să trăiesc, în care trebuie să fac asta.

Raluca Bem Neamu: În momentul de faţă simţim că România nu are perspective. Acum 10 ani situaţia era mai bună decât acum. În orice societate se ştie că există o evoluţie. În momentul în care am conştientizat că lucrurile sunt din ce în ce mai greoaie, din ce în ce mai dificile, am avut acest sentiment, că perspectivele sunt din ce în ce mai sumbre până la urmă. Adică, ai nişte aşteptări de la societate, te străduieşti, eşti într-un domeniu în care mişti lucrurile şi îţi dai seama că eşti într-o bulă, într-o bulă frumoasă cu oameni minunaţi. Avem prieteni artişti, totul în jurul nostru este minunat. Cum facem un pas în afara acestei bule, ne dăm seama că totul este în curs de disipare, iar perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare. Nu există perspective.

Maria Persu: Mie mi se pare că e absolut evident că pentru oricine nu susţine o formă de autoritarism, guvernarea PSD este mai mult decât un eşec şi că corupţia chiar este o problemă în spaţiul românesc, însă nu sunt complet de acord cu modul în care e tratată problema la proteste. Cred că România duce o lipsă gravă de educaţie politică din multe prespective. Tu nu poţi pur şi simplu pentru că eşti împotriva Guvernului să-i dai mai multă putere preşedintelui, pentru că la momentul actual eşti de acord cu preşedintele şi împotriva Guvernului, pentru că pe termen lung aceasta este o decizie non-democratică. Nu poţi să dai Statele Unite întotdeauna ca exemplu de democraţie.

Ruxandra Corduneanu: Ce vorbeam cu Radu zilele trecute, ce ar trebui să se schimbe în România să ne întoarcem şi chestiile la care am ajuns sunt: infrastructură, să avem, tot aşa am stat în trafic acum o săptămână pe Valea Prahovei cred că şase ore. Şi spitale. Deci măcar astea două dacă s-ar schimba e un lucru pozitiv şi e un drum spre bine, dar când nu ai astea două lucruri: infrastructură şi spital cum poţi să îţi doreşti chestii astronomice, ca, nu ştiu, să existe industrie în inteligenţa artificială.

Dragos Neamu: Nu există politici de bună guvernare, care să ne ajute pe noi. Noi în loc să ne gândim concret la proiectul în sine şi la formele de livrare către public, deci exclusiv la capitalul cultural pe care dorim să-l generăm, noi ne gândim la soluţiile obositoare, absolut surmenante de a găsi soluţii de supravieţuire, de a protesta, să oferim tot felul de soluţii, să explicăm de ce nu e bine. Nu mai spun de birocraţia care ne ţine conectaţi şi ne acaparează mai mult decât este normal din timpul nostru de lucru. Toate aceste forme venite buluc şi din ce în ce mai agresiv peste noi, de asemenea, ne-au determinat să ajungem în acest punct.

Alin Olaru: Gândul de a pleca s-a tot accentuat până a ajuns în punctul în care plecăm mai mult de dezamăgire, decât doar din dorinţa de explorare. În momentul de faţă lucrez ca software developer într-o companie, multinaţională, asta pe lângă facultate. Mai fac voluntariat în cadrul ARAS, Asociaţia Română Anti-SIDA.

Radu Nicoară: Facem voluntariat împreună de foarte mult timp la un centru de copii şi ne este foarte dificil. A fost o discuţie destul de dificilă să le spunem că hei, o perioadă nu o să mai venim, cum veneam noi săptămânal. În fine, ei au înţeles destul de bine. E a lăsa în spate toată viaţa pe care o ai aici.

Cristina Rusu: Nu sunt mândră că sunt româncă, în afara faptului că avem o ţară foarte frumoasă, degeaba o avem dacă n-avem bani să o vedem, să o vizităm. O să-mi fie dor de sora mea, de mama, de fraţi, surori, că noi suntem mai mulţi, suntem trei fete şi trei băieţi la părinţi. De persoane, de locuri şi de limbă cel mai mult.

Alin Olaru: Cea mai grea parte a procesului de a pleca este aia de care nu m-am lovit încă, şi anume: plecarea în sine şi lucrurile pe care trebuie să le las în urmă şi faptul că va trebui, într-un fel, să o iau de la zero. În momentul în care voi pleca voi lăsa în urmă o casă, prieteni, voi lăsa în urmă familie, părinţi, practic voi lăsa în urmă totul.

Radu Nicoară: Înseamnă prietenii, înseamnă familia, înseamnă foarte multe proiecte pe care le-am început aici şi de care o să-mi fie greu să mă las. Foarte mult voluntariat, şi până la urmă voluntariatul este o investiţie în societatea în care trăiesc şi pe care acum trebuie să o las în spate şi trebuie să mă duc spre altă cultură şi o altă societate.

Alin Olaru: Cred că teama cea mai mare pe care o am e că nu voi reuşi, că va trebui să mă întorc. Este teama de eşec în nişte planuri pe care ai petrecut nişte ani să ţi le clădeşti şi pentru care ai lucrat nişte ani de zile. România pentru mine, în momentul de faţă, mă rog, România este acasă. Din păcate, este o casă care a devenit din ce în ce mai puţin primitoare.

Vasile Rusu: Nu am niciun regret, vizavi de ţară nu am niciun regret. Chiar îmi pare bine că am făcut acest pas. Văd un viitor mai frumos în primul rând pentru copilul meu. Şi ca educaţie şi ca orice.

Radu Nicoară: Ar trebui să iasă lumea la vot, mai ales generaţia noastră. Am mulţi prieteni care se duc la protest, dar nu se duc la vot şi până atunci nu cred că se va schimba nimic, pentru că vocea lor nu va fi auzită şi pe bună dreptate. Adică, cine să-i bage în seamă dacă ei nu-şi exprimă singura putere pe care o au?

• Etichete:
• tineri
• munca
• exod
• emigrare
• accident de munca radet
• tineri plecati
• exodul tinerilor
• tineri plecati din tara

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei