Fericitul Iuliu Hossu, episcopul Unirii și un martir al credinței

Papa Francisc a luat parte duminică, la Blaj, la beatificarea a şapte episcopi greco-catolici martiri. Cel mai cunoscut dintre ei este episcopul Unirii din 1918, Iuliu Hossu. Alături de preoţi ortodocşi, el i-a dezlegat pe ostaşii români de jurământul faţă de împăratul de la Viena, ceea ce le-a permis să apere cauza românească. Chemarea către Alba-Iulia a fost transmisă prin cele două Biserici surori. În comunism, Iuliu Hossu a fost închis la Sighet, apoi şi-a petrecut viaţa în domiciliu forţat. Prigoana împotriva credinţei a început în martie 1945, odată cu instalarea guvernului pro-sovietic Petru Groza şi s-a accentuat în 1948, după instaurarea Republicii Populare.

Asaltul asupra pluralismului şi diversităţii confesionale a început din martie 1945, odată cu guvernul prosovietic Petru Groza şi a revenirii Ardealului de Nord la România. Preoţi ortodocşi şi greco-catolici, politicieni şi intelectuali erau împiedicaţi să denunţe atrocităţile din vremea ocupaţiei maghiare împotriva românilor şi evreilor. În România se auzea liber numai mesajul Moscovei.

1948 Comuniștii alungă Bisericile din societate

Toate confesiunile au fost scoase din viaţa publică. Au fost desfiinţate şcolile, spitalele şi ONG-urile bisericeşti. Au fost comasate funcţii episcopale ortodoxe şi greco-catolice, astfel încât episcopii să nu se mai poată ocupa îndeaproape de enoriaşi. Din şapte episcopate greco-catolice, în 1948 rămăseseră doar două.

În această lume care se cutremura din temelii, Mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan, îi cheamă public pe clericii greco-catolici să treacă la ortodoxie. Se aflau la Blaj celebrând Centenarul Adunării de pe Câmpia Libertăţii din 1848. Iuliu Hossu a fost împiedicat să răspundă, era indignat! Episcopul ortodox Nicolae Popovici a părăsit în semn de protest adunarea. Va muri în domiciliu forţat.

Mihai Frățilă, episcop greco-catolic: „Toată iniţiativa, procedura de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice a fost făcută exclusiv de regimul comunist. Cu Securitatea şi cu celelalte instituţii. Toate aceste reuniuni ministeriale care s-au derulat începând cu august 1948, după desecretizarea arhivelor Comitetului Central acum câţiva ani, arată clar lucrul acesta. Problema este că au dorit să creeze această farsă religioasă prin care, prin strângere de semnături, românii greco-catolici ar fi dorit să se reîntoarcă la Biserica Ortodoxă, ceea ce era o prostie. O minciună sfruntată!”

Un măr otrăvit

Ideea unificării bisericilor româneşti din Transilvania fusese vehiculată în interbelic, când patriarh era colegul lui Iuliu Hossu de la Alba Iulia, Miron Cristea. Regimul prosovietic a intervenit brutal, fără să ia în considerare nici rolul crucial al Bisericii Greco-Catolice în secolele XVIII, XIX şi XX la proiectul naţional românesc, nici de faptul că era vorba de mai mult de zece generaţii distanţă.

Prof. Mihail Săsăujan: „Nicolae Bălan a afirmat: Mi-am dorit mereu unificarea bisericilor între greco-catolici și ortodocși, dar am mari rezerve față de modul în care va urma să fie pusă în aplicare de regim. Prof. Mladin a afirmat că ierarhul său, Bălan, e foarte mâhnit, pentru că un ideal al său, al unificării românilor, al vindecării unei răni de la 1700, va avea loc în timpul acestui regim, pe care îl detesta”.

La 1 octombrie 1948, la Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti a avut loc o ceremonie de primire în Biserica Ortodoxă a 38 de preoţi greco-catolici. Episcopul Iuliu Hossu a replicat cu excomunicarea lor.

Arestați fără nicio acuzație

Securitatea răspunde cu sechestrarea, ridicarea şi transportarea episcopilor greco-catolici în beciurile Ministerului de Interne. Din 28-29 octombrie 1948, ei se vor afla până la sfârşitul vieţii în închisoare sau în domiciu forţat. Cu o singură excepţie, şapte ani mai târziu, nici unul nu a ajuns vreodată în faţa vreunei instanţe.

Germina Nagâț, cercetător Colegiul CNSAS: „În primul rând, au fost arestaţi chiar înainte să se dea decretul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice. De ce? Pentru că după 1944-1948, poziţiile lor au fost ferme, anti-trupe sovietice, anticomunism, evident pentru credinţă şi recuperare naţională şi revitalizarea societăţii româneşti, mai ales în Ardeal, dar nu numai. Deci ei au fost urmăriţi ca naţionalişti, ca anti-democraţi, li se reproşează orice luare de poziţie critică inclusiv în conversaţii aparent banale”.

Aflaţi într-o clădire împrejmuită de la reşedinţa patriahală de la Dragoslavele, episcopii au fost vizitaţi în mai multe rânduri de Patriarhil Iustinian şi de vicarul acestuia, Teoctist. La vizita din 14 noiembrie le-au adus hrană şi îmbrăcăminte. Patriarhul a încercat să obţină trecerea la ortodoxie a măcar doi sau trei episcopi. A rămas celebru răspunsul lui Iuliu Hossu: „Părinte patriarh, credinţa noastră este viaţa noastră, acesta mi-a fost cuvântul pe întreaga calea aceasta până în ziua de azi şi, cu ajutorul Domnului, până la moarte!”.

Sub pază la Căldărușani

Vizitele vicarului patriarhal Teohtist au continuat şi după ce, din februarie 1949, episcopii au fost mutaţi la mănăstirea Căldăruşani, de lângă Bucureşti.

Preot Lavrentie Gâță, stareț mănăstirea Căldărușani: „Patriarhul Iustinian s-a comportat cu ei foarte frumos, pentru că era însărcinat atât stareţul să aibă grijă de ei, iar fostul patriarh Teoctist ne povestea că o dată pe lună venea la Căldăruşani şi asta ne-a spus dânsul, că aveau o rentă pentru Iuliu Hossu specială în bani şi alimente. Le aduceau direct de la Palat”.

Alături de cei şapte episcopi greco-catolici se aflau în domiciliu forţat, aici, în această casă din imediata apropiere a mănăstirii Căldăruşani, se aflau şi mai mulţi preoţi, unii dintre ei, căsătoriţi. Reţinuţi de mai mult de jumătate de an, fără veşti de-acasă, erau îngrijoraţi. Episcopul Iuliu Hossu le spunea că trebuie să aştepte răspunsul la memoriile trimise autorităţilor. Unul dintre preoţi izbucneşte: Suntem părinţi, avem copii, strigă în noi vocea sângelui, sugerând o cale de compromis. Iuliu Hossu răspunde: Acum trebuie să urmăm ordinele sacre, adică preoţia. Căsătoria, familia trebuie să cedeze. Trebuie să îl iubim pe Dumnezeu, să îl urmăm pe Dumnezeu! Adică martiriul.

Germina Nagâț: „Aici avem un şantaj din partea regimului comunist. Era frecvent. Este atât de frecvent încât este un loc comun. Şi este şi explicaţia pentru care regimul comunist a rezistat atât în România. Şi nu numai în România. Nu este doar un risc pentru tine, ci Securitatea a procedat aşa tot timpul. Practic ce li se cerea era să fie eroi şi în contul celor nevinovaţi din jurul lor. Şi asta este o decizie pe care puţini oameni şi-o pot asuma”.

Iuliu Hossu, cinci ani teribili în temnița Sighet și 15 ani de domiciliu forțat

Alături de Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, Iuliu Hossu a supravieţuit regimului de exterminare de la Sighet. Pieriseră deja patru dintre cei şapte episcopi. Dar în ianuarie 1955, la aproape doi ani de la moartea lui Stalin, autorităţile comuniste semnalau că sunt dispuse să respecte măcar dreptul la viaţă înscris în Constituţie.

Cei trei supravieţuitori stăteau împreună la Curtea de Argeş, apoi la Ciorogârla, în domiciliu forţat, dar au reluat petiţiile pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice. Securitatea i-a despărţit şi i-a împărţit la alte mănăstiri. Iuliu Hossu a revenit la Căldăruşani la 16 august 1956.

Lavrentie Gâță, stareț: „Era foarte retras, nu ieşea la plimbare decât foarte rar, desigur, se mai întâlnea cu ceilalţi episcopi ortodocşi care erau aici în domiciliu forţat. Relaţiile dintre ei erau foarte reci, pentru că erau... impuse de regimul de atunci, nu ştia care dintre ei poate să toarne şi ce pot ei discuta, era foarte strict. Încât se mărgineau doar la a se întâlni, se salutau prin curte şi după aceea fiecare cu treburile lui. Călugării de aici - la fel, nu discuta cu nimeni. Se întâlneau prin curte, se salutau şi atât doar”.

Supravegheat îndeaproape de informatori ai Securităţii, Iuliu Hossu a fost solicitat de regimul Ceauşescu să ia parte la semicentenarul Unirii din 1918. A refuzat spunând că aşteaptă mai întâi răspuns la petiţiile de reintrare în legalitate a Bisericii sale.

În primăvara lui 1969, un trimis al Papei a venit la Căldăruşani ca să îl anunţe că e timpul să devină cardinal. Iuliu Hossu a mulţumit Papei pentru înalta onoare, dar a spus că nu va părăsi România. Aşa se face că numirea s-a făcut in pectore, adică în ascuns. A fost anunţată abia după moartea lui Iuliu Hossu, în mai 1970.

Proclamatia Unirii de la Alba Iulia citită de Iuliu Hossu:

„Astăzi, prin hotărârea noastră se înfătuieşte România Mare, Una şi Nedespărţită. Rostim fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-mamă, România! Vă reamintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întunecare, vă vesteam că va învinge dreptatea! Vă arătam că vine ceasul Dreptăţii când toţi făcătorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit Dreptatea! Acesta e ceasul Dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii şi cu nădejde în Dreptatea lui! Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină!”

Vocea îmbătrânită a lui Iuliu Hossu citind din nou cuvintele din 1 decembrie 1918 a fost înregistrată cu puţin înainte să moară, la 28 mai 1970. Securitatea a ordonat ca, în pofida obiceiurilor, înmormântarea lui Iuliu Hossu să se facă rapid. S-a făcut la 29 mai 1970, în cimitirul Bellu catolic din Bucureşti, unde se află şi astăzi. Erau zilele în care ţara înfrunta inundaţii catastrofale.

• Etichete:
• papa francisc
• iuliu hossu
• vizita papa romania
• episcopi martiri
• episcopi beatificati

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei